În ziarul „România liberă” din 11.XII. a.c. (1985) a apărut articolul „Municipiul Piteşti în faţa noului cincinal”, semnat de Emil Munteanu, remarcabil prin desconsiderarea globală a oraşului vechi, ceea ce nu se întîlneşte pentru prima oară în paginile acestui ziar. Consider că reporterul respectiv poate fi scuzat, necunoscînd oraşul, din moment ce un arhitect încărcat de titluri ca Cezar Lăzărescu a putut calificat drept „tîrg prăfos de cîmpie” ansamblul lăudat de Nicolae Iorga şi Ion Simionescu, ignorînd atît valoarea evidentă a compoziţiei urbane, cît şi natura cadrului geografic. Voi trece deci peste precedenţa acordată de E.M. unei peluze cu lalele (lăudabilă în sine), faţă de pădurea Trivale, a cărei funcţie de plămîn al oraşului ar merita mai mult respect sau peste lauda implicită a faptului că piteştenii „au măturat cu lama buldozerelor urmele preavechiului tîrg”.
Interesează însă informaţiile privind restructurarea „zonelor slab construite, încă neasanate şi lipsite de ceea ce ne-am obişnuit să numim confort urban”, situate de-a lungul arterelor de circulaţie principale şi pentru care „edilii îşi propun să acţioneze precum bisturiul unui chirurg, în profunzime pînă la amănuntul care acum doare” (bisturiul, în cazul de faţă, fiind evident lăudata lamă a buldozerelor). Întrucît toate arterele oraşului care fac legătura cu alte localităţi urmează a fi „modernizate” şi lăţite la patru benzi de circulaţie, înseamnă că se prevede dispariţia ansamblurilor de clădiri din partea de nord bd. Victoria, de pe bd. Republicii, str. Brîncoveanu, a străzii Tîrgul din Vale ş.a. – „adică toate!”, cum exclama entuziast reporterul urbanist.
Părerea mea despre vechiul Piteşti este bine cunoscută. A fost pentru doar o localitate traversată în fugă, pînă în 1975, cînd am fost obligată să efectuez studiul ansamblului urban. Datele studiului încheiat în acel an şi puse la dispoziţia CPJ au avut darul să trezească interesul tovarăşului Ion Dincă (un exemplar adnotat de domnia sa se află la SAS), luîndu-se hotărîrea – comunicată şi în presa locală – a asanării şi restaurării ansamblului comercial Teiuleanu – Tîrgul din Vale, dar după plecarea sa de la Piteşti, conducerea locală a cerut părerea arhitectului Cezar Lăzărescu, care a declarat că toate construcţiile vechi din această zonă au intrat în „stadiul de uzură morală”, formulă care ascunde dispreţul pentru valori pe care nu le înţelegi sau nu le recunoşti. Aprecierea valorilor arhitecturale şi urbanistice ale Piteştilor, pe care am formulat-o în scris, are caracter obiectiv, întemeindu-se pe cercetarea a numeroase oraşe din ţara noastră şi din mai multe ţări străine, fără legătura afectivă generată de o relaţie personală. M-am ataşat însă firesc, de obiectul studiului meu şi am sperat că, prin publicarea lui voi reuşi să determin păstrarea unor fragmente ale oraşului vechi.
Ansamblurile de clădiri ce se păstrează pe străzile amintite mai sus au o densitate diferită de cea a zonelor cu blocuri, aşa cum se întîmplă cu toate zonele urbane destinate locuinţelor pentru o singură familie. În privinţa confortului, clădirile sunt foarte sănătoase, au electricitate şi apă – şi o simplă redistribuire a camerelor, cu mărirea numărului de grupuri sanitare, băi şi bucătării, ar permite folosirea clădirilor ample de către mai multe familii, în condiţii de confort net superioare celor din blocurile tip.
Toate acestea se cunosc. Persistă însă dorinţa de „a se mătura cu lama buldozerelor urmele pravechiului tîrg”. Nu se mai invocă lipsa de valoare, ci lipsa de confort, iar necesitatea „asanării” (echivalată impropriu cu dărîmarea) este „impulsionată” prin folosirea improprie şi lipsa de reparaţie a clădirilor vizate de dărîmare.
Cu ocazia sesiunii de comunicări a Muzeului Judeţean din noiembrie a.c. am putut vedea halul în care a fost adusă casa din str. Brîncoveanu, nr. 25 prin folosirea ei de către sălaşe de nomazi. Metoda este verificată şi a fost aplicată pe scară largă la Roman, pentru a justifica dărîmarea întregului ansamblu istoric civil. În maximum doi ani de la instalarea unor astfel de locatari, cea mai întreţinută clădire devine o ruină, pierzînd uşi, pardoseli, sobe şi tot ce se poate demonta sau pune pe foc, iar starea de murdărie reclamă prezenţa Sanepidului. Este însă vina casei?
Este ultimul moment în care schiţa de sistematizare poate să cuprindă asanarea corect înţeleasă şi punerea în valoare a ceea ce a mai rămas din vechiul Piteşti, făcînd astfel legătura între prezent şi un trecut istoric demn de consideraţie. Grupul compact al clădirilor de pe latura de sud a străzii Tîrgul din Vale, de exemplu, asanat, restaurat şi recompartimentat, ar putea deveni un complex hotelier comparabil ca originalitate cu Hanul lui Manuc din Bucureşti, propus şi acesta, odinioară, pentru dărîmare tot de un arhitect cu renume, Horia Maicu. Tot o funcţie turistică ar putea îndeplini în condiţii optime hanul din str. Brîncoveanu, nr. 25, ca şi Hanul Gabroveni. Cît despre casele de locuit din str. Brîncoveanu, bd. Republicii, str. Victoriei şi oricare altă stradă din vatra istorică a oraşului, atîta vreme cît au fost folosite de orăşeni, ţărani gospodari şi, în general, oameni civilizaţi, ele păstrează finisaje măiestrit executate şi un decor arhitectural imposibil de realizat astăzi fără sume exorbitante, oferind concomitent spaţii generoase, grădini în care copiii pot creşte fericiţi şi, în ansamblu, mărturia unui nivel superior de viaţă urbană. Cred că majoritatea piteştenilor s-ar bucura să ştie că vărsămintele din beneficii şi impozite ale oraşului, a căror umbră doar se conservă în arhive şi depozite de muzeu, inaccesibile marelui public.
Am scris aceste rînduri cu amărăciunea neatingerii scopului principal al studiului meu, păstrarea ansamblului istoric şi fără speranţa că ele vor fi mai eficiente decît un întreg volum. Am considerat însă că am datoria de a tempera tonul zglobiu al epitafului redactat de E. Munteanu pentru vechiul Piteşti.
Dr. arh. Eugenia Greceanu
14.XII.1985