“Am fost arestat de Securitate la doi ani şi trei luni”
Relaţiile mele cu Securitatea comunistă au început de când m-am născut, în iunie 1948, au continuat toată viaţa, continuă şi azi, astfel încât nu ştiu dacă mă pot considera încă un supravieţuitor sau doar victima sigură de mâine. Tânărul pământean Ilie Zubaşcu, din Dragomireşti, de pe Valea Izei, tatăl meu, a urcat în Munţii Ţibleşului, împreună cu grupul său de rezistenţă anticomunistă, imediat după naşterea mea. Tata era un ţăran luminat, scria versuri, toate scrisorile de pe front trimise viitoarei mele mame Maria erau în versuri, ştia ungureşte, nemţeşte şi învăţase repede şi ruseşte, într-un lagăr de îndoctrinare stalinistă, unde-au fost instruiţi prizonierii români de război. Fiind inteligent, i-a învăţat să scrie ruseşte şi apoi româneşte pe cei doi feciori fără carte din Maramureş cu care căzuse în prizonieratul sovietic, ajunşi, cu trecerea anilor şi urcarea pe sărite a treptelor, în ierarhia de partid, prim-secretari comunişti de regiune (judeţ) la Bihor şi Maramureş. Tata înţelesese exact, încă din lagărul kaghebist, ce înseamnă comunismul şi, în loc să urmeze programul de sovietizare al României, cum a scăpat din URSS, a întors armele şi a urcat în Munţii Ţibleş, după naşterea mea, aşteptându-i pe americani.
În 1950, când aveam doar doi ani şi trei luni, am fost arestat împreună cu mama, soră-mea la sân, abia născută, şi toată familia. Nu ştiu dacă de la această vârstă fragedă un copil poate avea amintiri care să-i rămână vii în memorie, timp de 58 de ani, dar eu îmi amintesc în cele mai mici detalii clipa când securiştii ne-au urcat între baionete, într-o noapte ploioasă de toamnă, în lada unui camion acoperită cu prelată, şi ne-au dus din Dragomireşti în beciurile Securităţii din Sighet. La fel cum îmi amintesc o încăpere de subsol, luminată de un bec slab, şi un bărbat căruia îi cădeau lacrimile în barba pădureaţă, în timp ce mă ţinea cu o mână în braţe, iar cu cealaltă mă mângâia pe creştet, repetând într-una: „Dragul tatii, n-o să te mai văd niciodată. N-o să te mai vadă tata niciodată”.
Relaţiile mele cu Securitatea comunistă au început de când m-am născut, în iunie 1948, au continuat toată viaţa, continuă şi azi, astfel încât nu ştiu dacă mă pot considera încă un supravieţuitor sau doar victima sigură de mâine. Tânărul pământean Ilie Zubaşcu, din Dragomireşti, de pe Valea Izei, tatăl meu, a urcat în Munţii Ţibleşului, împreună cu grupul său de rezistenţă anticomunistă, imediat după naşterea mea. Tata era un ţăran luminat, scria versuri, toate scrisorile de pe front trimise viitoarei mele mame Maria erau în versuri, ştia ungureşte, nemţeşte şi învăţase repede şi ruseşte, într-un lagăr de îndoctrinare stalinistă, unde-au fost instruiţi prizonierii români de război. Fiind inteligent, i-a învăţat să scrie ruseşte şi apoi româneşte pe cei doi feciori fără carte din Maramureş cu care căzuse în prizonieratul sovietic, ajunşi, cu trecerea anilor şi urcarea pe sărite a treptelor, în ierarhia de partid, prim-secretari comunişti de regiune (judeţ) la Bihor şi Maramureş. Tata înţelesese exact, încă din lagărul kaghebist, ce înseamnă comunismul şi, în loc să urmeze programul de sovietizare al României, cum a scăpat din URSS, a întors armele şi a urcat în Munţii Ţibleş, după naşterea mea, aşteptându-i pe americani.
În 1950, când aveam doar doi ani şi trei luni, am fost arestat împreună cu mama, soră-mea la sân, abia născută, şi toată familia. Nu ştiu dacă de la această vârstă fragedă un copil poate avea amintiri care să-i rămână vii în memorie, timp de 58 de ani, dar eu îmi amintesc în cele mai mici detalii clipa când securiştii ne-au urcat între baionete, într-o noapte ploioasă de toamnă, în lada unui camion acoperită cu prelată, şi ne-au dus din Dragomireşti în beciurile Securităţii din Sighet. La fel cum îmi amintesc o încăpere de subsol, luminată de un bec slab, şi un bărbat căruia îi cădeau lacrimile în barba pădureaţă, în timp ce mă ţinea cu o mână în braţe, iar cu cealaltă mă mângâia pe creştet, repetând într-una: „Dragul tatii, n-o să te mai văd niciodată. N-o să te mai vadă tata niciodată”.