SCRIITORII & SECURITATEA

ion lazu Despre ce vorbim?

S-a ivit acum ocazia să participăm (oricât de târziu, e drept – însă nu ne ocupăm noi cu lucruri care vor să înfrunte timpul?) la o dezbatere publică pe tema Scriitorii şi Securitatea, în siajul furtunoaselor discuţii prilejuite de deconspirarea celor care, dintre oamenii politici, oamenii din presă şi din rândurile preoţimii, au colaborat, sub diverse forme, cu temuta organizaţie care ne-a oprimat cinci decenii la rând, amestecându-se cu brutalitate, discreţionar în sensibila muncă de izvodire a lucrărilor noastre, care din această cauză nu au fost niciodată ceea ce am fi dorit noi să fie. Vom şti oare să profităm de această oportunitate, aducând precizări, mărturisiri sincere privind lucrurile care ne-au umbrit traiul zilnic, ne-au învrăjbit şi ne-au făcut să ne zbuciumăm în nopţile de nesomn? Sau ne vom fofila o dată în plus, cu zâmbete duplicitare, vom fenta cu stil, aruncând praf în ochii opiniei publice, negând, în pofida probelor sau făcând afirmaţii de ordin general, neangajante? Poate că este acum momentul să mărturisim ce ştim dar şi ce anume am vrea să aflăm, măcar acum, despre acest subiect dureros, pe care l-am ascuns în tainiţele conştiinţei noastre, care ne-a adus frustrare, umilinţe şi lacrimi de neputinţă; să dăm fapte, nume, cazuri, să ajutăm la descâlcirea blestematelor urzeli care ne-au ţinut înlănţuiţi. Altfel despre ce vorbim?
Generaţia care s-a ridicat la viaţă după Decembrie ’89 nu se va putea reconcilia cu generaţiile de dinainte (supravieţuitoare ale comunismului) dacă nu i se vor explica modalităţile prin care regimul comunist, cu mijloacele sale coercitive – activişti, cadre, procuratură, miliţie, securitate, provocatori, informatori etc. – s-a impus discreţionar în viaţa societăţii şi a fiecărui cetăţean în parte. Acestei generaţii i se va părea hazardată, dacă nu chiar suspectă însăşi afirmaţia că, în pofida tuturor vicisitudinilor, între generaţia care a făcut al doilea război mondial şi cele care s-au ridicat în deceniile de dominaţie comunistă s-a realizat totuşi o continuitate spirituală, prin tradiţie, care a reuşit să menţină aceeaşi scară a valorilor umane. În mod paradoxal (şi împotriva tendinţei oficiale care stipula desprinderea de trecut!) acest lucru a fost posibil între noi şi părinţii noştri, dar nu mai pare posibil cu generaţia care ne urmează: din cauza tăcerii noastre intimidate sau încrâncenate/ vinovate, din cauza inaderenţei noii generaţii la probleme care îi apar ca „neproductive”.
Se pot distinge în comunism două perioade: cea dejistă, până la jumătatea anilor ’60, constând într-un regim opresiv-militarist, discreţionar, de tip sălbatic, stalinist-enkavedist, care nu se sfia să-şi distrugă duşmanii de clasă/politici (reprezentanţii burghezo-moşierimii, dar şi intelectualii devotaţi ideilor democratice erau hăituiţi, încarceraţi şi lichidaţi fizic) şi o perioadă ceauşistă, în care detenţia politică nu mai era în prim plan, ci se exercita un control atroce asupra întregii populaţii prin intermediul unei securităţi ultra-zeloase, care a instituit o teroare generalizată, în scopul de a preîntâmpina orice posibilă defecţiune şi cu intenţia de a asigura supravieţuirea unei oligarhii politice ruptă de popor şi ostilă acestuia.

În ce mă priveşte, nu am fost membru de partid, nu am avut angajament cu Securitatea, nici nume de cod, nu am dat note informative, nu am turnat, nu am fost gazdă de întâlniri securiste. Mai mult de-atât: nu am citit presa comunistă a ultimelor două decenii, am făcut în aşa fel să lipsesc din alaiul aplaudacilor, unde un chip de bărbos nu „dădea bine” (mi-am lăsat barbă din primul an de stagiatură), nici nu am avut plăcerea masochistă de a asculta discursurile agramatului din Tătă-Răi; nu am urmărit programele unei televiziuni aservite familiei conducătoare şi ciracilor ei. Dar, pe de altă parte, recunosc: nu am fost un fan al Europei libere, pentru bunul/răul motiv că mă îmbolnăveam de supărare ascultând emisiunile respective, pe cât de juste, pe atât de lipsite de speranţă. încredinţat şi eu, ca toată lumea, că Apusul şi-a luat definitiv mâna de pe noi, abandonându-ne hidrei roşii. Jocurile păreau făcute pentru totdeauna, oricum pentru o perioadă mai lungă decât viaţa unui om.
În jurul anului 1970, când am şi debutat editorial, deja identificasem cine este principalul duşman personal, care era şi duşmanul poporului român: triada Ceauşescu, Partidul şi Securitatea. Pe colegii membri de partid i-am privit cu reticenţă, uneori i-am şi dispreţuit, ştiind bine că au aderat nu din convingere, ci din calcul meschin; şi fiind lămurit asupra faptului că apartenenţa la organul unic nu are cum să-i ridice profesional şi să-i edifice spiritual, ci îi va face duplicitari, ticăloşindu-i progresiv, îndemnându-i spre noi compromisuri şi renunţări: făcându-i tocmai buni pentru posturile pe care le vânau… Nu i-am ocolit ostantativ, dar am avut faţă de ei o strângere de inimă şi o inaderenţă. Îi priveam consternat atunci când se întorceau de la discuţiile individuale cu şefii politici: ce discutaseră?, pe cine turnaseră?, cât trădaseră? Le priveam cu jale chipul jenat, culpabil. Oare pentru ce se lăsau călcaţi în picioare? Ei simţeau că îi judec şi, cu laşitate, căutau să-mi distragă atenţia cu cine ştie ce nimicuri…
În schimb, am urât din adâncul sufletului pe „cel mai iubit fiu al poporului”, nesătul de laude şi aplauze. (Amintiţi-vă versurile repetate până la isterie: „Eu cânt Conducătorul” şi pe celelalte: „Meşter Cârmaciul, mândră corabia”). Dar poate şi mai mult am urât Securitatea, ca organ represiv feroce, dispunând de fonduri incontrolabile şi de mijloace sofisticate prin care a instituit teroarea în masă, frica, suspiciunea; maşinăria care ne-a furat bucuria de a trăi în propria ţară. Ne-au hărţuit pe noi toţi din domeniul culturii, au vrut să ne umilească, să ne corupă, să ne cumpere, să ne şantajeze, să facă din scriitori uneltele lor nedemne, aservite, gata să trădeze: adevăr, credinţe, idei, sentimente şi care să vândă la grămadă: rude, prieteni, colegi, oameni chiar necunoscuţi.
Au încercat să mă cumpere şi pe mine, la înghesuială, în 1979, când aşteptam aprobarea pentru o excursie în Vest, la fratele meu. Un tov. Rădulescu – dar cine ştie cum se va fi numit cu adevărat?! – mi-a propus suma de 300 de dolari, bani de cheltuială pentru călătorie, deocamdată fără sarcini precizate. Până una-alta se temeau să nu vorbesc la Europa liberă, să nu rămân în străinătate, lucruri dintr-astea. Nu aveam astfel de intenţii. Am preferat să plec fără un ban în buzunar, să dorm/să veghez în trenuri şi prin gări, nopţi la rând; aşa se explică şi faptul că am putut ţine un amănunţit „jurnal al turistului român sărac”, text pe care sper să-l public în sfârşit, după 25 de ani…(Este de analizat acest aspect: când dispare un rău istoric, dispar şi motivele de a-l crede posibil ca atare. Acum, în decurs de o lună trec graniţa vestică mai mulţi români decât în toţi cei 40 de ani de comunism! Mai pare de crezut că nouă ni se refuza cu obstinaţie contactul cu realităţile din lumea liberă? În Rusia sovietică s-a mers mult mai departe: i-au lichidat pe toţi ofiţerii care văzuseră Vestul în timpul războiului. În comunism există totdeauna un „şi mai rău”, ştim asta.)
Ca geolog terenist, timp de trei decenii, am privit cu multă jale la „măreţele realizări socialiste” care ne-au adus efectiv pe ultimul loc în Europa. Dar şi mai mult m-a supărat minciuna generalizată, duplicitatea în care am fost constrânşi să trăim, schizofrenia sub dictatură. Admit că această năpastă istorică a mutilat un întreg popor, pentru o perioadă nu se ştie cât de lungă, dar totodată susţin că frustraţi în primul rând au fost intelectualii şi creatorii, pictorii şi scriitorii, cei pentru care reflectarea artistică a realităţii este supremul crez în viaţă, iar mai simplu spus: însuşi obiectul muncii lor. Libertatea cuvântului, libertatea de expresie au fost la mâna Securităţii şi a unei cenzuri nemiloase, discreţionare.
Este motivul pentru care nu am scris nici un articol în presa comunistă. Am dat un singur interviu, într-un supliment cultural judeţean, în care declaram că „scriitorul se potriveşte cel mai bine cu viaţa.” Şi un interviu la radio, despre un roman al meu care se petrece la 1520. Asta e tot. Nici în presa literară nu m-am răsfăţat, mi-au apărut în 25 de ani nu mai mult de 10-12 grupaje de poezii. Am constatat că pentru o apariţie în reviste îmi trebuia mai mult efort decât pentru apariţia unei cărţi. Mai mult de-atât: redactorii îţi puteau mutila textele, în ultima clipă. Un exemplu: Eter: „Stelele ce-n neguri ard/Sunt poate spărturi într-un gard/prin care noi de jos/Şi ei, înalţii/Ne uităm unii la alţii.// De-atâta privire şi jind/Lumini se aprind, licărind…” Cuvintele subliniate au fost eludate, în acest fel poezia îşi pierdea nu numai conotaţia transcedentală, dar îşi pierdea chiar logica… În cărţile mele am scris despre oamenii umili întâlniţi prin cele mai îndepărtate cătune ale ţării, am scris cum m-am priceput, cu mijloacele multe-puţine date de Dumnezeu, dar nicidecum răstălmăcind lucrurile, asta în nici un caz. Aceste cărţi au apărut cu întârzieri de şapte-zece ani, iar altele aşteaptă încă în sertar. Asta nu m-a descurajat, am continuat să consemnez la faţa locului. Ce-i drept, după ce primele două cărţi au fost lăudate la Europa liberă, nu am mai putut publica nimic timp de opt ani. Fără să mi se dea o explicaţie coerentă. În paralel am pregătit un set de fotografii cu Oameni pe care i-am întâlnit; am reuşit să strecor aceste imagini dramatice printre fotografiile cu pietre în cadrul unei expoziţii itinerante. Câteva titluri din expoziţie: Viaţa cu numărul 13; La capătul drumului; Autobiografie; Au adus pâine; Autobuzul de Colibaşi. Voi reuşi să public măcar acum această arhivă sentimentală?
Ion Ilici s-a opus deconspirării Securităţii şi întru aceasta s-a servit de complicitatea întregii structuri mafiote, pe cât de obscură, pe atât de eficientă. Serviciu contra serviciu! În acest fel au pătruns în viaţa politică, spre a acţiona în poziţiile de decizie, însă la vedere, de data asta, tocmai acei oameni care pe vremea dictaturii comuniste au atacat cu metodă însăşi fibra morală a naţiunii. Abia acum se încearcă deconspirarea ofiţerilor, a informatorilor – foarte târziu, dar să sperăm că acţiunea va fi dusă până la capăt. E timpul să-i cunoaştem şi pe cei care, dintre scriitori, actori, plasticieni, muzicieni etc., intelectuali în ansamblu, au luat parte la lucrarea monstruosului sistem, aducând prejudicii colegilor şi prestigiului breslei. Tot ce am aflat despre colaborarea unor scriitori cu securitatea m-a umplut de amărăciune, după cum superbia unui Vinea, Coposu, Diaconescu m-a reconciliat cu lumea. E timpul ca toţi cei care au trădat să mărturisească despre împrejurările tristului pact, despre chinurile şi remuşcările lor, dar şi despre năprasnele căşunate asupra unor oameni care au avut încredere în cinstea lor. O vor face? Se va găsi măcar unul care să mărturisească? Altfel despre ce vorbim?
Deocamdată s-a lansat o nouă provocare, anume de la nivelul ministrului de resort: să fie luaţi în discuţie şi ostracizaţi acei creatori care au sprijinit fostul regim prin poezii, picturi, cântece de laudă închinate partidului, comunismului etc. Cei care au pus umărul la cultul deşănţat al personalităţii. Să fie vorba despre o propunere serioasă, bine chibzuită, sinceră în ultimă instanţă, sau cumva e doar o diversiune în plus? Vreau să fiu bine înţeles: ni se propune să luăm în discuţie un colaboraţionism sub semnătură proprie, deci cunoscut opiniei publice, nu numai colegilor de breaslă. Ni se dă exemplul colaboraţioniştilor din Franţa. Dar acolo lucrurile s-au dezbătut imediat după război, în primii trei-cinci ani. Or, la noi, şi după trecerea a 17 ani de la Evenimente, ce s-ar mai putea pune în discuţie, atâta timp cât faptele colaboraţioniştilor s-au produs la vedere, sub nume propriu, omologate, recompensate, premiate, aduse de televizor în casa fiecărui român, în loc de orice altceva?!
Nu ne este clar că opinia publică din România a avut din plin posibilitatea de a amenda în aceşti ani pe autorii de ode, etc.? La drept vorbind aceşti linguşitori/clănţăi au fost, lucru de înţeles, autorii cei mai cunoscuţi în toată acea perioadă, deveniţi notorii prin modul dezgustător în care continuau să-i aduleze pe marii criminali ai naţiunii. Să nu-mi spuneţi că ipochimenii în chestiune o făceau din convingerea sinceră că acei analfabeţi chiar merită laudele ditirambice, că nu cunoşteau îndeaproape starea naţiunii, că nu luaseră contact cu strâmbătăţile regimului dictatorial. Poate că, dimpotrivă, mişcându-se în preajma camarilei, mai lesne le-a fost condotierilor să afle diverse aspecte care omului de rând, victimă a secretomaniei şi monopolului asupra informaţiei, îi erau în mod fatal necunoscute. Păunescu, Vadim, Nicolae Dragoş, George Ţărnea, Niculae Stoian, Victor Tulbure, alţi poeţi de curte, aveau cunoştinţă mai bine decât unul ca mine despre mizeriile din clanul conducător şi, în general, despre ticăloşiile din lumea închisă etanş a oligarhiei politice comuniste. Cu toate acestea, i-au lăudat în poeme lungindu-se deşănţat, patologic, pe sute de strofe. Şi ca să spun adevărul până la capăt, oricât ar fi de inconfortabil: lumea din jurul nostru i-a ascultat vrăjită, le-a apreciat la superlativ penibilele performanţe, ba chiar i-a şi invidiat!
Mai grav încă mi se pare faptul că îi mai ascultă şi în ziua de astăzi pe jalnicii clănţăi, sorbindu-le frazele găunoase; îi ascultă şi îi creditează atunci când se obrăznicesc să-i laude în continuare ca oameni de mare deschidere intelectuală pe inşi precum Cornel Burtică, Ştefan Andrei, ba îl laudă şi pe Pleşiţă, cel care nu se sfieşte să ne spună cum l-a pălmuit pe bărbosul de Goma; care minte sfruntat că Noel Bernard, directorul postului de radio Europa liberă, era omul Securităţii… Un exemplu scandalos de „minciună în falş”. Fănuş Neagu, care i-a lăudat şi cultivat pe coloneii şi generalii unui regim de impostură, nu s-a sfiit să apară la Uniunea Scriitorilor, chiar în Sala Oglinzilor, la braţ cu generalul Atanasie Victor Stănculescu, spurcând sediulscriitorilor, pătând astfel demnitatea noastră şi ofensând amintirea martirilor scriitori Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, cu tot şirul de năpăstuiţi… Am protestat formal în faţa lui L. Ulici, pe atunci preşedintele Uniunii. Iar lui Fănuş Neagu i-am spus-o verde în faţă. S-a supărat foc. O scenă de neuitat! Mi-a replicat, la derută: Dumneata vorbeşti, care i-ai lăudat în neştire pe comunişti?! Ca nuca în perete, vă daţi seama. Dar pe de altă parte, lucru foarte simptomatic, instinctul nu l-a înşelat pe adversarul meu de moment: povestaşul din drumul Brăiliţei a simţit bine că asta este acuza cu care poţi închide gura unui scriitor. I-o va fi aruncat cineva în faţă, această acuză pe care de altfel o merită cu prisosinţă? Nu cred, prea suntem domni, noi românii…
Trebuie să spunem lucrurilor pe nume: omul de o anumită condiţie intelectuală şi morală, cel pe care îl vizăm ca posibil adresant al mesajelor noastre literare, într-un cuvânt: cititorul priveşte acum cu neîncredere spre breasla scriitoricească, o socoteşte compromisă, colaboratoare obedientă a dictaturii comuniste. Planează asupra noastră acest blam, doar în parte meritat. De ce aţi trădat? De ce nu aţi spus întregul adevăr? Acest destinatar onest al scrierilor noastre trebuie să afle cum am încercat să rezistăm presiunilor, provocărilor şi ispitirilor. Dar el trebuie să afle şi modul anume în care am fost împiedicaţi să ne îndeplinim menirea de slujitori până la capăt ai adevărului vieţii. Cititorii nu ne vor ierta dacă nu ne vor înţelege. Una fără alta nu se poate.
Poeziile clănţăilor s-au clamat peste tot, au existat pe toate tarabele, au invadat manualele şcolare – cine a avut ochi de văzut a văzut. Ceea ce se cunoaşte mai puţin, sau deloc sau a rămas în sfera presupunerilor, sunt directivele prin care politrucii strângeau în chingi scriitorimea, dirijismul, măsurile coercitive, lucrarea diavolească a cenzurii. Nu sunt toate acestea cauze reale, concrete ale ostracizării cuvântului liber?
Altfel despre ce vorbim? Se poate estima vina reală a scriitorilor dacă sunt ignorate condiţiile în care şi-au desfăşurat activitatea? Cărţi mutilate până la desfigurarea totală, cărţi oprite în bunul de tipar, cărţi topite, cărţi retrase din librării, cărţi sechestrate, ţinute la secret… Să dezvăluim regimul traducerilor literaturii noastre în limbi străine, cine făcea listele, cine le aproba… Să elucidăm în sfârşit felul cum au fost luxaţi scriitorii nominalizabili la Premiul Nobel: Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu… În presa literară nu răzbat decât aluzii… Vezi articolul lui Gh. Grigurcu din România literară nr. 32/06.
Mă îndoiesc foarte tare în privinţa efectelor imediate ale acestor acţiuni, dar pe de altă parte nu vom avea nici o scuză în faţa viitorimii dacă nu ne străduim să facem lumină în casa literaturii române. Este ştiut: obrăznicia o va lua întotdeauna înaintea bunei-cuviinţe. Cu o formulă nouă: Impertinenţa face diferenţa… Primii care au făcut caz de cenzura cu care cică s-ar fi luptat din greu au fost tot clănţăii. (Ei ştiu de ce le spun aşa şi numai aşa.) Au ieşit imediat pe piaţă cu Poezii cenzurate, cu Poezii alese de cenzură. Isteţi cum nu se mai află!
Din acţiunea de deconspirare a ofiţerilor de Securitate, a siluitorilor, a celor care au forţat mâna atâtor intelectuali omeneşte vulnerabili nu se va alege mai nimic. Vor veni cu alte serii de minciuni, nou-nouţe, pe cât de vechi! (Aceste „strâmbe” deja se fac auzite: Ei şi-au făcut datoria, ei şi-au asumat răspunderea sub semnătură pentru cei care plecau în vest. Ei trăiau cu teroarea că omul pentru care semnaseră va rămâne dincolo; ei nu beau cafea ca aceia. Trăiau modest. Nu erau privilegiaţii regimului? Nu aveau magazinele lor? Nu tremuram toţi de frică în faţa lor? Şi, până la urmă, întrebarea esenţială: Nu şi-au ales singuri să facă parte din sistemul opresiv?) Ne vor aduce la lehamite; să ni se pară că nu face daraua cât ocaua… Sunt neîntrecuţi la de-alde astea… Cât priveşte lista publiciştilor care au colaborat, apărută deja în presă, în afară de o mare mâhnire de moment, ce-am putea să le facem acestor oameni de nimic? Despre unii existau multe bănuieli, deja. Dar de ce nu apar pe liste Eugen Barbu, Artur Silvestri, „unii morţi alţii…” miliardari, vorba celuilalt Barbu?
Voi spune acest lucru simplu: noi deja ştim cine sunt cei care au făcut cel mai mare rău literaturii române din vremea ciumei roşii: politrucii, desigur, cei care fixau sarcinile creatorilor de artă, dar şi acei redactori zeloşi la culme, care se dădeau de ceasul morţii să fie pe linie, să răspundă comandamentelor, să-i împingă la margine pe scriitorii care nu se prezentau cu articole de fond, cu comentarii la lucrările Congreselor, care nu aduceau poezii pentru „un număr beton”, fraza cu care eu însumi eram blocat de câte ori intram în redacaţia cutărei reviste literare. Or, pentru mine este mai puţin important activistul care le trasa sarcini (spun asta deşi sunt conştient că astfel de specimene, care pe vremuri reprezentau pumnul ascuns în buzunar, pot face astăzi carieră politică, în plină lumină); pe mine mă oripilează cazul Săptămânii, cu terifiantele-i atacuri furibunde la persoană, pe baza dosarului furnizat de Securitate; dar mă interesează şi cazul acelui critic literar care se specializase în sinteze la radio, la sfârşitul fiecărui an, tăind şi spânzurând, dar mai ales aducând în prim-plan şi împărţind coroniţe tocmai romanelor cu activişti intransigenţi, cu realizări, cu comunişti de omenie… Ca la un moment dat să adune de prin toate editurile cărţile „cu probleme”, să le facă nişte referate distrugătoare, „pe linie”, să încaseze bănuţii astfel câştigaţi şi să plece într-o excursie din care nu s-a mai întors… decât după Decembrie, ca să ne fericească din nou cu imparţialitatea sa… Aceste aspecte trebuie aduse în discuţie, ca să putem înţelege nu doar un mecanism opresiv, altfel rudimentar, ci să-i cunoaştem pe actanţi, pe cei care au ales să mintă, să trădeze, să căşuneze mari năpaste colegilor de breaslă. Şi să profite. Şi apoi: nu suntem scriitori anume pentru că ne interesează în cel mai înalt grad „ce se întâmplă cu oamenii” (Marin Preda), ce se ascunde în cotloanele sufletului omenesc din totdeauna? Altfel despre ce vorbim?
L-am auzit de curând pe Stelian Tănase adresându-i-se lui Dinescu, la televizor, cu o neagră jubilaţie: Ai văzut, Mircea, ce mulţi scriitori au turnat?! Mi se pare cel puţin o inabilitate, din partea unui scriitor, să arunce o asemenea învinuire asupra întregii bresle, substituindu-se C.N.S.A.S., care singur este îndrituit să se pronunţe… Or, lucrurile, oricât de grave, trebuie aduse la adevăratele dimensiuni, chiar scrâşnind din dinţi.
Oricum, un lucru e sigur: scriitorii care au colaborat „la vedere” cu vrăjmaşul… nu-şi vor pune cenuşă în cap; nimeni nu se va smeri. Suntem într-o epocă de proliferare a cinismului. Ni se spune în faţă, la TV (îl citez pe acelaşi Păunescu): „Nu eu am adus comunismul în ţară, noi a trebuit să ne descurcăm…” Ni se spune în faţă: Jurnalele pe care vreţi să le daţi publicităţii sunt contrafăcute (D.R. Popescu, în presă) sau, şi mai grav, ni se aruncă în faţă: Aceste jurnale sunt şi ele nişte turnătorii! (C. Stănescu, Turnătorii, în Gândul). încercări de intimidare, perdele de fum, diversiuni bine puse la punct în lumea politrucilor. Tot ei ricanează: Ce rezistenţă prin cultură? Ce disidenţă?! După aceşti sceleraţi, toţi scriitorii au fost o apă şi-un pământ. Iar de aici, prin falsă logică, vor să acrediteze că pe ei nu i-a scos în faţă pactul cu diavolul, ci marele lor talent… Lucru îngrijorător: nu s-a înregistrat nici o singură reacţie când acum vreun an a fost reluat în presă textul întrevederii de la Neptun a unui grup de scriitori cu Ceauşescu. Deşi era un text terifiant, din care scriitori precum Nichita Stănescu, Fănuş Neagu şi alţii din tabăra protocronistă-ceauşistă-naţional-socialistă ieşeau rău mototoliţi. O pagină mai tristă în literatura română decât orice text scris fără talent… Faţă cu astfel de momente lamentabile din viaţa literară sub ceauşism, întrebarea este: conştientizăm noi scriitorii, în primul rând, câte prejudicii au adus imaginii noastre dihonia, invidia dintre colegii de breaslă, loviturile sub centură pe care cu atâta osârdie ni le-am aplicat unii altora? Cei care au acceptat să-şi vândă conştiinţa pe bani, privilegii şi faimă, cei care au trădat cuvântul adevărului şi au venit cu vorbe meşteşugite se vor cutremura, măcar în ultima clipă? Aceasta este problema. Altfel despre ce vorbim?
Privind lucrurile în mare şi pentru că a trecut atâta vreme de la decesul lui istoric, am putea admite că proletcultismul a fost o sminteală ideologică a celor care după război (ignorând în mod vinovat teroarea, victimele etc.) au dorit „mai binele pentru cât mai mulţi”. Însă după zece ani, după 20 de ani de contra-performanţă a regimului comunist, scriitorii acestei ţări au înţeles cum stau de fapt lucrurile; au conştientizat că trebuie să facă front comun împotriva terorii şi a minciunii care ameninţă fiinţa naţională. Să aducă în paginile lor adevărul despre starea de lucruri de la noi, să-l rostească răspicat, iar în măsura în care asta se dovedea imposibil (cenzura, autocenzura), să strecoare adevărul sub diversele lui forme mediate, nerenunţând la nici unul dintre procedeele puse la punct nu în câţiva ani de rezistenţă prin cultură, ci în câteva milenii de cultură care a trebuit să supravieţuiască tuturor vicisitudinilor imaginabile şi să-şi transmită mesajele, mereu aceleaşi: credinţa, adevărul, frumosul, dreptatea, binele, valoarea umană. Ce i-a făcut pe unii să treacă dincolo, la duşman? Vă amintiţi povestirea Taras Bulba? Acolo în cauză fusese o iubire năvalnică şi împotriva naturii lucrurilor. Îndrăgostitul a trecut în tabăra duşmană. A trebuit apoi să ridice mâna împotriva celor de-un sânge cu el. Ce rea-pornire maladivă şi ce re-sentimente nefaste (căci numai de o iubire irepresibilă nu putea fi vorba!) îi vor fi făcut pe unii confraţi de condei să treacă pe furiş, cu arme şi… note informative, în tabăra duşmană? Altceva decât lichelismul, duplicitatea, invidia, dorinţa de privilegii, nevoia de a face rău sub acoperire? Dacă lucrurile stau altfel decât bănuim noi, să ni se spună, cu cărţile pe faţă. Altfel despre ce vorbim?