Numărul mare de morţi care s-a abătut peste România de-a lungul anului în curs mi-a prilejuit câteva consideraţii pe marginea modului absurd până la grotesc de a evalua personalitatea contemporanilor şi locul lor în ierarhia istorică a neamului în funcţie de dramatismul saltului în eternitate. Stingerea lui Nicolae Dobrin, brusc reconsiderat a fi cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor, însoţită de un val de reacţii publice fără precedent, în contrast caricatural cu sublima ignorare la care dispărutul fusese supus în a doua parte a vieţii,  mă determină să revin cu o seamă de aprofundări, cu atât mai mult cu cât destinul lui Nicolae Dobrin este exemplar pentru un popor care nu şi-a onorat eroii decât pe catafalc (în cel mai bun caz).
    Cu puţine excepţii, suflarea microbistă a patriei încetase de mult să-l considere pe Dobrin ca fiind valoarea supremă a fotbalului băştinaş, confirmând teoria că, la români, eşti bun cât eşti în activitate şi cât obţinerea unui autograf ori a unei strângeri de mână îl poate diferenţia pe un anonim de spiritul amorf al gloatei. Forma generală de amnezie ciocoiască de care suferă românii s-a manifestat şi în cazul lui Dobrin. Indiferenţa colectivă devenise o formă de trădare, de care acum, prin elogii săltăreţe, oamenii zilei încearcă să se îndepărteze zgomotos.