Lunile trec, anii s-au scurs, cei care-au avut planuri de propăşire personală în demnitate civilizată au plecat, lăsând în urmă o nu chiar de tot sărăcită ţară democrată la dispoziţia comuniştilor. Cu un asemenea cadou în mână, comuniştii au făcut „totul” (cum îi învăţa pe ei împuşcatul). Altfel zis, tot ce le-a trecut prin cap. Cel mai tare le-a trecut cum să  transfere nepedepsiţi avuţia naţională de la general la particular (uneori, de la general de Securitate la colonel de Miliţie). Cum românii sunt obişnuiţi de mici cu sărăcia, s-a considerat că, în rest, e bine. Cel mai tare tot democraţia îi încurcă pe toţi.
Democraţia, aşa îngăduitoare cum e, impune nişte reguli uneori rigide, alteori absurde ori din ambele câte puţin. Un exemplu: alternanţa la guvernare. Acesta este un principiu care ar fi bun în condiţii teoretice ori concret prielnice, dar la noi cine să alterneze pe cine? Comuniştii pe securişti, activiştii pe turnători, corupţii pe corupţi? Atâta sânge vărsat, fonduri cheltuite şi minciuni aruncate cu generozitate din toate direcţiile doar pentru implementarea unei mascarade?
Principiile democrate nu pot fi puse curat în aplicare decât în condiţii de naturală diversitate. Negrul îl alternează pe alb. La noi toţi sunt negri. În America, pe cei oleacă mai de dreapta îi alternezi cu cei oleacă mai de stânga, deşi e păcat, şi apoi invers, ca să se simtă toţi împăcaţi. E o mascaradă şi în lumea democraţiei clasice. Partidele care contează nu-şi justifică nici în Occident existenţa pe criteriul diferenţei. Cu toate acestea, farsele occidentale par mai credibile decât cele jucate în Est.