Recenta, lunga şi inutila mea strădanie de a publica o culegere de articole pe spezele unei edituri din România-cea-fără-de-cenzură a readus în cadrul câtorva discuţii personale rolul generalului Pacepa în istoria noastră recentă. Chiar dacă mulţi dintre cititori îi cunosc povestea, voi reaminti esenţialul: ajuns director adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe (DIE), pe punctul de a fi numit şef al Casei Prezidenţiale, în iulie 1978, generalul Pacepa trece la americani, lăsându-l pe Cârmaci cu ochii în soare şi pe securişti cu o ură neîmpăcată în suflet (pentru că avusese tăria să aleagă libertatea – ei mai având de aşteptat încă 11 ani – şi  pentru că, prin informaţiile livrate americanilor, a dereglat multe cariere ale spionajului autohton). Defectarea i-a atras generalului condamnarea la moarte şi o complexă campanie de denigrare care, practic, n-a încetat nici până azi. Acuzaţiile au mers de la contrabanda cu băuturi şi ţigări fine până la apartenenţa la KGB.
O seamă din capetele iniţiale de acuzare la adresa generalului Pacepa sunt active şi azi. Primul îl desemnează drept „trădător”. În fond, de aceea a şi fost condamnat la moarte, degradare şi confiscarea bunurilor. Facem un pas înapoi şi privim istoria în ochi. Pe cine a trădat generalul Pacepa? În primul rând, logic, pe cei care l-au condamnat pentru asta: Ceauşescu, Securitatea şi partidul. În măsura în care toate acestea erau (şi pe alocuri încă mai sunt) abuziv asimilate României, corifeii propagandei securii ar putea susţine că prin defectare a fost trădată însăşi patria iubită. Cu o precizare: patria iubită era cunoscută pe atunci drept România comunistă.
Patria, însă, când a avut ocazia (decembrie 1989), s-a scuturat cu pieptul gol în faţa mitralierelor de elementele care constituiseră ţinta trădării generalului. În acel moment, oricum ar fi fost privite lucrurile, cetăţeanul Ion Mihai Pacepa trebuia să se numere printre eroii neamului cel puţin la fel de mult cât Ion Iliescu, Virgil Măgureanu şi Petre Roman, ori aceştia, pentru că îl executaseră pe Comandantul Suprem, să fie consideraţi cel puţin la fel de trădători ca generalul (în mod ironic, Ceauşescu a fost condamnat la moarte la capătul unui proces în care acuzaţiile au provenit, aproape cuvânt cu cuvânt, din cartea generalului, Orizonturi roşii).