Ademenită de mrejele unor scandaluri interne şi internaţionale, ţara a lăsat să-i scape fără atenţia cuvenită revenirea lui Adrian Năstase la una din cârmele PSD, în ciuda previziunilor generale şi a eforturilor consistente depuse de unii colegi. Revenirea este surprinzătoare pentru că, la nivelul celui mai mare partid al patriei, are consistenţa unui act suicidar. De regulă, în lumea mare, după o înfrângere de proporţii multiple (cum a fost cazul cu Adrian Năstase, care a pierdut contra sensului alegerile prezidenţiale şi, forţat de anchete penale şi mătuşi dovedite, a fost nevoit să renunţe atât la funcţia de lider al Camerei Deputaţilor, cât şi la cele din fruntea partidului), protagoniştii răsuflaţi nu mai mişcă.
Ei bine, România nu e lumea mare, ci o ţară flexibilă şi absolut originală, în care regula generală devine excepţie şi norma, aberaţie. Rareori veţi vedea indivizi mai hrăpăreţi de poziţii şi mai lipsiţi de bunul simţ al renunţării decât figurile politice dâmboviţene. S-a vorbit adesea de jocul naţional românesc al demisiei repetate, cu nuanţări în cadrul ştirilor de seară şi consecinţe calculate la emisiunea de la miezul npţii, renunţări documentate a doua zi în presa scrisă şi reveniri în trombă la prima ocazie. De la Ion Iliescu şi Mircea Ionescu-Quintus, de la C.V. Tudor şi Victor Ciorbea, de la Emil Constantinescu şi Ion Diaconescu până la primarii de sector ori preşedinţii cluburilor de fotbal n-a existat căpetenie care să nu se agaţe cu dinţii şi protezele de călduţul fotoliu al incompetenţei acceptate, deşi spaimele lumii şi uitatul în oglindă sugerau cale bătută.