Cezar Ivănescu este unul dintre cei mai mari poeţi români. Nu-i vei găsi uşor duşman care să-i nege însemnătatea. Pentru noi, cei din Iaşi, Cezar Ivănescu a fost ani de zile un personaj fascinant care pogora când şi când de pe piscurile cunoaşterii pentru a ne împărtăşi savoarea zborului. Alături de Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Ioanid Romanescu şi Dan Laurenţiu, constituia constelaţia care lumina, aşa cum adesea îi plăcea să spună, „calea regală a poeziei române”, şerpuind prin fabuloasa noastră Moldovă, de la Ipoteştii eminescieni, trecând prin Bârladul patriarhal şi oprindu-se evlavios la uşa casei lui Nicolae Labiş, din Mălini. Om de vastă cultură, Cezar Ivănescu a dat literaturii române şi o traducere genială a capodoperei celiniene Călătorie la capătul nopţii. Marţi 29 ianuarie, poetul a primit din partea CNSAS decizia de colaborare cu Securitatea.
L-am cunoscut în 1981, când cercul nostru de tineri autori neafirmaţi era captivat de curajul său anticomunist, de harul povestirilor cu demnitari idioţi şi mari impostori ai literelor române, de actele lui de vitejie în lupta cu Securitatea şi cenzura. Ne-a istorisit odată cum a pătruns precum Ahile în tabăra proletcultiştilor securişti de la Săptămâna Culturală a Capitalei, unde, în biroul temutului plagiator Eugen Barbu,  Cezar Ivănescu l-a atenţionat că, dacă îl mai ponegreşte la gazetă, îi va crăpa capul cu ranga pe care o purta în geantă. În acea vreme, când poeţii patriei se călcau pe picioare ca să ridice ode cuplului biruitor, Cezar Ivănescu refuzase să devină membru al PCR, fiind supus interdicţiei de semnătură preţ de şapte ani. Era greu să nu crezi că ai în faţă un erou anticomunist de cea mai bună calitate, chiar dacă, deocamdată, nemanifestat public.