Morţii din Decembrie (schiţe pentru o litanie)

Nici tatăl meu, nici mama mea nu ştiu că am murit, eu m-am întors acasă şi am mîncat o turtă de orez. (Visele lui Kurosawa)

O persoană  moare, dar se opreşte la jumătatea drumului, ca într-un coşmar, cere dragoste, milă, eliberare, cere ceva… (Ingmar Bergman, Memorii)

Pe atunci noi nu vedeam bine mediocritatea omenească născută la întâlnirea cu pragurile prohibitive ale puterii: fiul de ţăran devenit membru al poliţiei politice, ţăranul sugrumându-şi viţelul, muncitorul-nihilist, studentul oportunist, intelectualul vândut, prietenul devenit brusc membru de partid.

Dar noi am văzut mânia născută cu prilejul aceleiaşi întâlniri cu Puterea, mânie tiranicidă ignorând că mediocritatea era adevăratul incubator al României de ieri şi de azi şi în chip pernicios de mâine.
 
Morţii din Decembrie nu vor avea linişte până când nu vor fi lăsaţi să povestească.
Ei stau în tăcere. Li s-a luat mai ales glasul.
Să turnăm mătase peste ei, peste toţi morţii de atunci.

Dar care să fie limbajul potrivit lui Decembrie’89?