La  Paris metroul are obiceiul să te scoată în diferite epoci sau timpuri. Te ia dintr-un timp şi, ca legat la ochi, după o deplasare pe sub pământ, ajungi în La Belle Epoque sau după primul război, ba chiar cu puţin noroc, în Evul Mediu sau Renaştere.
 Mi s-a întâmplat însă ca un an întreg să nu iau metroul şi deci să nu cutreier timpurile. Pur şi simplu nu am ieşit din cartierul meu. Aveam acolo tot, toată flaneria cu putinţă, vederea acoperişurilor de ardezie mă făcea să visez, fluviul luneca în apropiere. Ba chiar aveam mai mult decât alte cartiere. La capătul străzii începea pădurea, enorma, frumoasa şi liniştita pădure Bois de Vincennes, nerectificată de foarfece sau fierăstraie decât atât cât fapta să rămână neobservată.
 Făcusem ce-mi spusese inima, terminasem cu ce aveam de studiat pe la universităţi, institute,  la societas Jesu şi îmi îngăduiam să dorm pe iarbă sau să mă retrag în camera mică (duşul ieşea din dulap). Parisul şi Franţa pe care le cunoscusem deja deveniseră carne din carnea mea. A doua zi mă trezeam devreme, stelele zgâriau, şi-mi beam cafeaua la o mănăstire deschisă la ora aceea.
 M-aş fi întors fericit în România, dar prin ’95-’96 apăruseră simptomele că tranziţia va fi veşnică. Duceam o viaţă netragică într-un cartier calm, într-un oraş despre care Baudrillard spusese o vorbă exacta, că Parisul e un oraş rural. Era, adaug repede, căci şi liniştea are o dată de deces.
Am luat totuşi metroul în acea perioadă, nu ca să ies în alt timp, ci ca să ascult o conferinţă a lui Ricoeur, la Sorbona. Când am ajuns amfiteatrul era plin fără să dea pe dinafară.
Un zumzet de voci obişnuit îl aştepta pe profesor. Privesc la un moment dat spre catedră şi văd un domn, probabil electricianul care venise să verifice microfoanele. Era îmbrăcat în haină de piele, palid şi uscat. Stătea liniştit în picioare şi ne privea fără grabă. Era de fapt Ricoeur însuşi, înfăţişarea lui modestă ne-a făcut să tăcem, în trepte, până la astâmpăr.
Ne-a vorbit despre memorie şi folosirea documentelor istoriografice, despre arhive, ca şi despre celălalt nivel, mai preţios şi mai delicat, al mărturiilor, cu trimitere la supravieţuitorii lagărelor. Nu avea captatio şi cred că nu voia să aibă.