Casa nu se vede de aproape. Pe două laturi e ascunsă de verdele întunecat al chiparoşilor. În faţa ferestrelor cresc peri, migdali, stejari bătrâni, scoruşi japonezi, un nuc, un jujubier. În spatele casei, alţi nuci. Acesta-i primul cerc. Pădurea de stejari cuprinde casa din toate părţile, un arbore se răneşte de marginea acoperişului în zilele de furtună.
E vorba de stejarul mediteranean, cel dodonic şi biblic, quercus ilex, nu de cel carpatin.
Casa nu se vede nici de departe, trebuie să urci deasupra nivelului ochilor, undeva pe munţii dimprejur. Dar acolo nu e nimeni sau poate chiar el, nimeni, doar el, el e singurul care priveşte neîncetat spre casa mea. E Nobody din unele poeme ale lui Emily Dickinson, el vede prin desimea pădurii.
Locul e, civilizaţional vorbind, apofatic. Nu are magazine, nici farmacie, nici post de poliţie, nici cinema etc., iar drumul care vine dinspre prima localitate se ierbuieşte mult înainte de sosire. Deşi are nume, locul nu figurează pe hărţi, poate doar pe vreun cadastru.

Totuşi cum ajung eu până în sat? Acesta, satul, nu se vede, e foarte aproape în linie dreaptă, dar e de partea cealaltă a muntelui şi liniile drepte nu există în natură.
Cărarea către sat începe în fundul grădinii. E cărarea mea, dacă acest cuvânt poate primi un posesiv. Se spune că sunt animalele cele care inventează cărări, că omul vine după aceea. Şi totuşi nu era înainte de venirea mea aici. Apoi, în timpul iernii, urmele vulpilor puse în urmele mele pe zăpadă arată că ar putea să fie şi invers.
Mă uit cu coada ochiului de-a lungul cărării şi îmi dau seama că eu am trasat-o, în neştire, cu mersul pe jos. Aici pe stânga am urmat liziera pădurii care o desparte de o livadă de migdali, printre tufele de cimbru (o specie bună numai la măsline), ovăz nebun cum se mai numeşte pe aici, crescând sălbatic, de o culoare între alb şi auriu. Dar probabil că nu am stat cu privirile în pământ, să văd unde pun piciorul, ci am scrutat pământurile: ocrul lor şi tot ce-nseamnă asta, de la ocrul galben la cel roşcat până la ocrul albăstrui, pământuri mov de asemeni, stânci gri-albastre, depinde de ceasul zilei, argilă roşie africană cu care se vopseau trupuri şi oase.
 Cărarea coboară, pădurea e mereu pe mâna stângă, cu stejarii (quercus ilex) încremeniţi în poziţii contorsionate, ca un milion de litere ebraice ieşind din munte.