Abatorul cailor

Nu ştiu de ce iubea boii şi ura caii Partidul Clasei Muncitoare aflat la putere la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut. Poate pentru că boul, deşi are limbă lungă, nu poate să vorbească şi trage la jug fără să cârtească, lăsându-se condus numai cu vorba şi cu biciul, fără hăţuri, fără frâu… Pe când calul putea să-şi arunce din şa călăreţul străin sau nătâng, ba să mai şi dea din copitele potcovite.
Adevărul adevărat este că obsedantul deceniu a fost fatal şi pentru cai. Chiar printr-o directivă a unui congres, şeptelul cabalinelor a fost exterminat până la limita dispariţiei.
Calul… Cel mai nobil animal. Cel mai bun tovarăş al omului în lucrarea sa de transformare a lumii. Pe spinarea lui sau trasă de el a fost răspândită civilizaţia încă din zorile sale până la inventarea motorului. Secole şi milenii în care filosofia, ştiinţele, artele nu ar fi putut să cucerească planeta. Pe vremea când singurul mijloc de transport era animalul, când singurul combustibil eram iarba şi grăunţa, singura formă de poluare, mirosul de balegă. Şi aşa până mai deunăzi, Goethe şi Voltaire, Napoleon şi alţi făuritori de istorie nu se deplasau pe distanţe mai mari decât călări sau în caleşti.