Trubadurul cu floretă
Cine a spus că omul este o trestie gânditoare parcă l-ar fi văzut pe pictorul Ion Gheorghe Vrăneanţu, pe când se stabilise la Piteşti. Înalt, subţire, mlădios, agil, felin, fragil şi mereu dus pe gânduri. Campion şi profesor de scrimă, mânuia floreta cu o eleganţă desăvârşită şi cu o exactitate matematică. O simplitate elegantă în îmbrăcăminte, în vorbire, în comportament şi în relaţii. Discret, taciturn, însă dârz, chiar încăpăţânat până într-acolo încât nu făcea niciodată concesii şi cedări de la convingerile şi principiile sale. De o seriozitate care-i devenise amprentă. Se şi veselea din când în când, dar numai cu un zâmbet fugar. Nu l-am văzut niciodată să râdă în hohote, să i se zguduie trupul în accese de bucurie. Dar nici lacrimi nu i-am văzut pe obraji sau măcar în colţul ochilor. Uneori părea de piatră. Sau de gheaţă. Un prinţ desprins din poveştile scandinave, cu efebi şi alte făpturi misterioase, aşa cum nu pot fi plămădite decât în nesfârşitele nopţi polare. Dar, în mod ciudat, în acelaşi timp, spirit artistic fierbinte, meridional. Trubadur sau menestrel la curţile senioriale, cu minunate melodii stârnite din instrumentul său muzical cu coarde, pe care îl numea chitară.