Naiul fermecat

Mi-ar plăcea să cred că l-am văzut pentru prima dată printre băieţii care păşteau caprele pe marginea căii ferate din Găeşti, când oraşul nu era decât o periferie fără centru sau numai un sat ceva mai mare. Astfel, mi-ar fi mai uşor să mă duc cu gândul la păstorii aceia din antichitate, de pe vremea zeului Pann, care-şi cântau dorul pe ţevi de trestie.
Nu ştiu dacă a păscut caprele Gheorghe Zamfir, dar printre acei copii de la margine de Găeşti şi-a petrecut primii ani de viaţă. Ani pe care nu i-a dat uitării oricât a umblat prin lume pe caii mari ai succesului. Nu întâmplător când se îmbarca la Viena da telefon acasă mamei sale să pună ceaunul pe foc pentru că are poftă de unt cu mămăligă…
O amintire despre el, prinsă din zbor, îl fixează într-un grup de colindători, sub ferestrele unei eleve venite de la ţară, care sta în gazdă. Alta, cu acordeonul pe piept la o serbare şcolară. Oricum, nimeni nu bănuia pe atunci că îl are în faţă pe viitorul cântăreţ din nai, neîntrecut de nimeni altul la timpul său pe această planetă. Dar n-au trecut decât doi-trei ani până să fie poreclit „Fănică Luca din Găeşti”. Iar azi, toţi câţi suntem de prin partea locului, ne mândrim de faima lui mondială.
Nu se poate vorbi de o tradiţie. La Găeşti nu exista nici un cântăreţ din nai şi nici în satul vecin al lăutarilor din Pătroaia. Dacă pe mine mă numeau colegii, în glumă, ,,poetul Mazăre” sau „poetul Răstoacă”, era pentru că existaseră aceste personaje care îşi semnau aşa poezioarele. Lui Gheorghe Zamfir nu i s-a găsit un predecesor. Dar Fănică Luca, cunoscut şi iubit de toată lumea din emisiunile de radio, a fost cel de la care a învăţat alfabetul naiului. Îşi va fi dat seama cântăreţul care intrase deja în legendă că elevul său va deveni faimos în întreaga lume? Cu 120 de discuri de platină şi de aur a atins, fără îndoială, un apogeu greu de imaginat. Dacă mai adăugăm că s-au vândut peste 200 de milioane de exemplare, înţelegem că avem de-a face cu un adevărat fenomen. Dacă naiul nu a fost inventat în antichitate, anume ca să-l aştepte pe Gheorghe Zamfir, el s-a născut anume ca să cucerească lumea cu acest instrument.
L-am întâlnit pe Gheorghe Zamfir ultima dată la un concert anunţat după ce ne încântase cu versuri din cele trei volume de poezie pe care le-a publicat până la această oră. Printre spectatori, aproape 60 de poeţi din peste 30 de ţări ale lumii, prezenţi la Festivalul Internaţional Nopţile de poezie de la Curtea de Argeş.
Un concert în care n-aş putea spune că l-am văzut sau l-am ascultat. A fost aşa, ceva ca o vrajă, ca o intrare în transă, ca o cădere în extaz.
Deşi este un virtuos, Gheorghe Zamfir nu se joacă cu naiul. Sub buzele lui instrumentul nu emite sunete, ci se pronunţă.
Prin fluierele naiului lui Gheorghe Zamfir nu trece suflul din plămânii marelui vrăjitor, ci chiar sufletul lui.

Japoneza albă

De unde mai răsăre şi copila asta care, de cum scosese doar capul la lumină din temniţa maternă, s-a văzut că nu este chiar ca altele? Nici un japonez nu trecuse pe la Dragoslavele şi nici mama ei nu călătorise prin arhipeleagul nipon în anul de dinaintea naşterii fetei. Poate că e sămânţă milenară de la cumani, de la pecenegi, de la curtea din Panonia a lui Atila. Fata de porţelan japonez, cu ochii uşor migdalaţi, este azi poeta Magda Grigore, cu patru volume de versuri publicate, în timp ce altele îşi aşteaptă rândul la tiparniţă. Încă de când îi eram profesor la Liceul Zinca Golescu se arăta foarte interesată de marile poveşti ale lumii, păstrate în tezaurul literar, şi îşi exersa condeiul pe hârtie.
În rândurile de mai jos, reproducem un dialog cu poeta, pe cât se poate de autentic.

– Ultimul tău volum se intitulează Identitate de tranzit. Cum s-a născut acest titlu?
– Este, de fapt, o idee: aceea că identitatea noastră este o continuă tranziţie, nimic nu rămâne asemeni cu clipa din urmă, chipul exterior se schimbă, chipul interior se metamorfozează, curge, devine, aşa cum spune titlul unei poezii, fluid…

– Cum crezi că este privită poezia în ziua de astăzi?
– Din păcate, ea are, mai degrabă, o funcţie ornamentală, retorică în societatea de acum. Citeam de curând un interviu în care Mihai ªora spunea că ne confruntăm cu criza interiorităţii generale. Aşadar, scopul poeziei şi totodată rolul ei ar fi acela de a restaura această interioritate a fiinţei umane, care este într-o scădere dramatică.

– Femeia  este menită să se implice în acest demers sau el este apanajul bărbatului, cunoscut din tradiţie a fi mai activ, mai orgolios, mai dominant?
Sunt sigură că n-are nici o relevanţă faptul că poezia e scrisă de un bărbat sau de o femeie. Aş putea argumenta cu volume de ultimă oră, scrise de femei cu o forţă extraordinară: Constanţa Buzea – Netrăitele, Nora Iuga – Fetiţa cu o mie de riduri, Angela Marinescu, deja deţinătoare a unui premiu Eminescu, Doina Ioanid – Poeme de trecere. Poezie pe care mulţi autori bărbaţi n-ar fi fost în stare s-o creeze.

 – Atunci când lipseşte „comanda socială”, care crezi tu că mai este raportul poetului cu autorităţile de stat?

Mai tare ca bronzul

Se spune că nu există alt aliaj mai tare decât bronzul: în structură, în timp şi în spaţiu. Cu bronzul a ieşit omul din epoca de piatră şi din preistorie, cu el a pus piciorul în civilizaţia cetăţii şi a imperiilor, cu el s-a însoţit din Insulele Britanice şi de pe tărâmul răsăritean al Atlanticului până în îndepărtata Indie şi în China, şi mai departe, din margine în margine a lumii cunoscute pe atunci.
Dar mai tari decât bronzul sunt lucrările din bronz. Mort şi inutil ar fi rămas, dacă nu ar fi fost folosit. Mai exact, nici n-ar fi existat. Mai tare decât bronzul, coiful şi platoşa, vârfurile de lance şi de suliţe, spadele şi secerile, pintenul de corabie şi ancora, brăţara şi inelul, brăzdarul de plug, pieptarul şi cotierele, obiectele de cult, instrumentele muzicale, clopoţelul de la catedrală şi aciuaia de la gâtul oii, operele de artă de la cele în filigran până la statui şi monumente, mai pe scurt, leagănul copilăriei omenirii. Mai tare decât bronzul şi decât lucrările din bronz – făuritorii uneltelor, armelor, obiectelor de cult şi a operelor de artă din bronz. Mai tare decât bronzul, aici, în Sala Metopa din Piteşti, sculptorul Traian Duţă. Omuleţul acesta, o mână de carne, de oase şi de nervi, atât de fragil, atât de fără astâmpăr, cu femeile lui frumoase, cele mai frumoase, reginele Cleopatra şi Nefertiti, cu Prometeu înlănţuit, care continuă să sfideze zeităţile, chinuit mai mult de neputinţa de a-i ajuta pe oameni decât de suferinţa ficatului zilnic sfârtecat; cu „învingătorul” morilor de vânt şi ai altor iluzii, eternul cavaler rătăcitor Don Quijote şi multe altele, toate mai tari decât bronzul, pentru simplul fapt că, în afară de cupru şi de cositor, au topite în aliajul lor şi alte elemente, mult mai nobile decât platina, aurul şi argintul şi anume: intuiţie, idei, imaginaţie, pasiune, talent, trăiri, ambiţii, sudoare, speranţe, zbucium, zile şi nopţi, îndoieli şi bucurii… şi clipa de triumf. Nu reproduceri după modele, nici măcar idealizarea personajelor. Traian Duţă destructurează făptura umană până în intimitatea ei cea mai ascunsă, ca s-o recompună din simboluri, din metafore, din esenţe. Emul şi înainte-mergător în acelaşi timp, deşi aflat la vârsta părului de timpuriu cărunt, face parte din tânăra generaţie de poeţi, artişti plastici, muzicieni, actori, coregrafi care se afirmă pe alte dimensiuni, în perioada de după postmodernism. ªi care nu lipsesc nici în acest colţ de provincie ce nu este o simplă fundătură. Nu întâmplător „scheletele de bronz” din expoziţia lui Traian Duţă pot să meargă mână în mână cu „scheletele de muselină” din volumul de versuri al Denisei Popescu. Cu orgoliul artistului care are încredere în el, Traian Duţă mă invita la vernisaj, asigurându-mă că o expoziţie ca a lui nu a mai fost la Piteşti, în ultimii 50 de ani, şi nici nu va mai putea fi văzută în prima jumătate a acestui secol. Poate că nu era decât o metaforă…