Biblioteca Judeţeană. La intrare, bustul boierului cărturar Dinicu Golescu. Nu se aseamănă cu Florin Silişteanu, dar amândoi sunt voiajori. Cei mai mari voiajori din judeţul Argeş. Bătrânul, pe banii strânşi de pe moşiile lui, Sile cu bani de la alţii. Trăiască sponsorii…
Sala. În faţă, spectatorii. Măria Sa, Publicul. În faţa feţei, scaunele. 11 la număr. Mai lipsea unul ca să presupunem că se întâmplă ceva ca la Cina cea de Taină. Se ridică cinci, rămâne restul.  Resturile…
Goale. Dar şi lumea s-a născut din gol. Din marele neant. Sau din haos. De data aceasta lumea izvorâtă din haosul fierbinte al imaginaţiei poetice.
„Veniţi cei chemaţi!”. Ne luăm locurile. Pe scaunele trase la linie în semn de egalitate şi democraţie. Niciun centimetru mai înainte, niciunul mai în spate. Ştim de la geometrie că linia poate fi dreaptă, frântă sau curbă. Altfel nu există. Iar dacă cele două capete se ajung, se formează o figură geometrică. Cerc, triunghi, romb sau altceva. Poate fi şi neregulată. Linia noastră este dreaptă. Ca o idee pură. Deschisă la ambele capete. Adică oricât s-ar prelungi aceste capete nu se întâlnesc. Mai exact, fiecare duce spre infinit. Plus infinit. Dar în direcţii opuse.
Suntem cinci, înşiraţi ca ciorile pe firul unei sârme de telefon. Rotonda nerotundă. Nu cred că am fost aşezaţi pe criterii valorice. În acest caz, Dumitru Augustin Doman n-ar sta după mine. Sau aş fi eu după el, dacă s-ar face numărătoarea inversă, de la stânga la dreapta. Dar aici sunt nişte reguli cazone. Comanda este clară: de la dreapta la stânga, număraţi! Şi în flancul drept stă întotdeauna ostaşul cel mai înalt. Cel mai mare. De data aceasta el este poetul Aurel Sibiceanu. I se şi cuvine. Niciunul dintre noi nu s-a luptat  ca el cu haidamacii de la Securitate şi nu dispune de atâtea documente îndosariate.