Cred că nu e lipsit de interes ca la această dată aniversară să facem apelul echipajului. Care pe unde mai este, cu ce poate să iasă la raport, ce mai pune la cale, de ce resurse mai dispune. Ca să începem cu primii navigatori, jurnalul de bord ne aduce aminte, în primul rând, de tânărul căpitan al corăbiei Mihail Diaconescu. Niciodată în afară de legalitate, chiar când s-a aflat în eroare, cel care nu a jefuit nici corăbii, nici cetăţi, nu a descoperit şi nu a furat comori, toată averea lui, care este colosală, nu în bani ci în cărţi, fiind strânsă printr-o muncă titanică. Istoria, teologia, filosofia, cultura au fost izvoarele care i-au hrănit o operă incomensurabilă, apreciată de unii, contestată de alţii, niciodată cu argumente convingătoare. Autorul a consumat mai multe eforturi ca să-şi afirme şi să-şi impună opera decât s-o creeze. S-au scris teancuri de cronici despre cărţile sale, chiar volume întregi cu semnături de înaltă autoritate, ca cea a profesorului Gheorghe Bulgăr. Cariera didactică începută la un liceu din Ardeal şi continuată în învăţământul universitar l-a dus la „deformaţia profesională” a prelegerilor şi discursurilor interminabile, dar bine documentate şi profunde, nu lipsite de improvizaţii savante, fără compromisuri pentru un public ignorant. De două ori la conducerea revistei „Argeş”, cu deviza: „Spirit local, naţional şi universal” deschide drumuri noi în presa culturală, dar ultima dată este silit să părăsească scena în urma unor neînţelegeri. Primul născut într-o familie care avea să devină foarte numeroasă, fiu de preot şi dascăl de ţară, legat de meleagurile argeşene încă din copilăria petrecută la Priboieni şi la Vultureşti, o primă căsătorie eşuată, a doua foarte reuşită, viaţă corectă de cap de familie, fără aventuri şi fără excese. Azi un domn în vârstă, mulţumit că i s-au împlinit toate visele cu contururi precise.