Ce ar fi fost Junimea fără Panu, dar Panu fără Junimea? Dar Panu fără Marin Rădulescu şi Marin Rădulescu fără Panu?
Junimea ar fost tot ea, dar mai puţin cunoscută în intimitatea ei. Dar Gheorghe Panu? Dacă din moştenirea lui se taie domeniul Junimea, el rămâne un versat politician, un traseist politic, un semănător de idei, profesor fără catedră, scriitor de talent fără operă majoră. Întâlnirea cu Junimea a fost şansa lui de a se agăţa de poala nemuririi ei. Admirator infidel al ei, o laudă şi o critică, ori se răsfaţă şi se lamentează, o respectă dar este şi ispitit să o ponegrească. Fără Gheorghe Panu, Junimea ar rămâne tot principalul fenomen cultural al secolului, factorul hotărâtor în modernizarea României. Ar rămâne tot conclavul marilor ctitori şi oameni de cultură; Maiorescu, Vasile Alecsandri, Creangă, Eminescu, Dar Gheorghe Panu ne ia cu el să vedem cu ochii noştri cum păşea marţial pragul Vasile Alecsandri şi da mâna numai cu unii, deşi se ridicau cu toţii în picioare, cum se lăfăia la lectura propriei creaţii şi era impresionat de laudele ce i se aduceau; cum Eminescu era taciturn şi suspicios cu idei care îi contrariau pe ceilalţi participanţi; susţinător al lui Creangă, pe care el îl adusese şi cu care se înfunda, după terminarea adunării, prin crâşmele de mahala ale Iaşului.
Memoriile lui Panu despre Junimea au valoare nu numai de document istoric şi literar, dar şi de spectacol autentic.
Marin Rădulescu ia la refec memoriile lui Panu, cu încrâncenare şi pietate. El valorifică opera în cel mai bun sens al expresiei. Profesorul de provincie intră în dialog, ba chiar în dispută cu toţi cei care s-au pronunţat asupra creaţiei lui Panu, când e cazul contrazice cu argumente, nu-l iartă nici pe autor. Nu ezită să-i dea în vileag chiar minciuna atunci când o descoperă când, după 30 ani de la evenimente, bătrânul cronicar îşi mai încarcă lacunele din amintiri făcând apel la imaginaţie.