Un roman care îşi aşteaptă autorul

Dinastia Quintus. O familie care apare miraculos în protipendada românească din perioada Unirii Principatelor, cu ascensiune rapidă în viaţa economică, politică, socială şi culturală a ţării unde deţine un loc prioritar până în prezent. Bizară, bogată în personalităţi de excepţie şi în evenimente spectaculoase şi dramatice, ar putea să fie subiectul unui roman al generaţiilor de felul Casei Buddenbrook a lui Thomas Mann sau, ca să venim mai pe aproape de tipul romanului Comăneştenilor al lui Duiliu Zamfirescu.

 Un roman de dragoste în stil „La belle epoque”

 Era în perioada de înflorire a regatului României când parcă Bunul Dumnezeu luase chiar în mâinile Lui destinul acestei ţări. În straturile superioare şi de mijloc ale societăţii domnea bunăstarea materială cu o serie întreagă de implanturi care se pot numi cultură, civilizaţie, eleganţă, bonton, călătorii în străinătate, salon, club select, cazinou, pension, ofiţeri spilcuiţi, muzică, teatru, echitaţie, bugetari, stăpâni pe post şi, în general, bine plătiţi, monedă naţională forte cu acoperire în aur, oraşul cu „trăsuri, femei cochete şi cu fete încălţate cel puţin”, picior de Paris, „trăiască regele în pace şi onor!”. Pe acest fond, o aventură erotică în lumea bună nu putea să nu devină un scandal de zile mari. Un tânăr avocat, frumos, ambiţios şi cu veleităţi literare, pornit pe drumul strălucit al lui Delavrancea, Tache Ionescu şi Toma Stelian, face o pasiune oarbă pentru o actriţă, vedetă pe scenă şi ispititoare în toate cele. Dragoste cu năbădăi, amor neprotejat, un copil din flori, care sporeşte scandalul. Legitimarea acestei relaţii duce la dezmoştenirea fiului rătăcitor, care pierde, printre altele, şi o moşioară de nu mai puţin de 400 de ha.
 Dar un unchi cu inima mare îi ia sub aripa sa şi le oferă, deocamdată, un apartament în cel mai luxos hotel din Bucureşti – Athenee Palace – al cărui proprietar era. Şi totul e bine când se termină cu bine; dar ecourile încă nu se stinseseră, când apare încă un scandal şi mai mare: Înapoiată de la un matineu care fusese suspendat, actriţa îşi găseşte soţul cu cea mai bună prietenă în patul conjugal. Tot felul de zvonuri alimentează setea de curiozitate a târgului, dar, în realitate, nimeni nu-şi pune pistolul la tâmplă, nu se aruncă pe fereastră, nu bea otravă. Însă fiecare a rămas cu un gol în suflet, dar nu şi singur pe lume.
 Nici povestea şi nici personajele nu sunt fictive. Tânărul zvăpăiat de familie bună va deveni un vestit avocat, literat şi politician, cu numele de Ion Ionescu-Quintus, care se născuse în anul 1875 o dată cu partidul liberal, printre fondatorii căreia se număra. Dar tatăl său l-a lăsat dezmoştenit şi după despărţirea sa de actriţa Mioara Voiculescu. Prieteni la toartă cu un alt intelectual nonconformist, venit din aristocraţie, Radu Rosseti, pe care îl deposedează de soţie, trecând-o pe numele său, şi care va deveni mama fiilor săi Mircea şi Nelu. Devine un om aşezat în rolul de pater familias. Dar Mircea Ionescu-Quintus îşi aminteşte relaţiile amicale dintre vechii soţi, de reuniunile la care au participat şi Marioara Vlădescu şi Radu Rosetti, invitaţi în familie.

 Romanul iniţierii

 Mircea Ionescu-Quintus se naşte în mirosul prafului de puşcă şi în bubuitul tunurilor, adică în plin război, la 18 martie, în 1917, pe când ţara se afla pe jumătate ocupată, iar familia era în refugiu.
 Întors la Ploieşti, după încheierea păcii, tatăl său se aruncă în politică, alegându-se deputat în nu mai puţin de nouă parlamente, adică o viaţă de om, publică mai multe cărţi şi este prezent în nenumărate reviste şi antologii, mai ales cu epigrame.
 Urmând tradiţia familiei, Mircea absolvă Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, în 1938, dar perioada sa de iniţiere se încheie într-un fel care putea să-i fie fatală. Când legionarii demolează statuia lui I.G. Duca, pe care-l îl uciseseră la Sinaia, tânărul Quintus se ridică precum un tribun necruţător şi acuză în mod public actul de barbarie, trăgând semnalul de alarmă asupra evenimentelor ce aveau să urmeze. Aşa ceva nu putea să fie trecut cu vederea. Este condamnat la moarte şi detaşamentele de ucigaşi sunt aruncate pe urmele lui. Ar fi sfârşit, desigur, ca savantul Nicolae Iorga sau ca alţi intelectuali împuşcaţi în închisoarea de la Jilava sau ucişi în abatoare. Norocul său a fost că se afla chemat sub arme, iar bandele de exterminatori nu puteau să pătrundă în cazarma în care era tânărul ofiţer. Anii războiului, ofiţer în tranşee, decorat cu „Ordinul Coroana României cu Spade şi Panglică pentru virtute militară”.
 Lăsat la vatră, membru al Baroului din Ploieşti, începe un alt capitol de roman, şi mai zbuciumat, cu viaţa pe muchie de cuţit.

 Romanul temniţei

 Fusese un nou început într-o ţară aflată sub ocupaţie sovietică, printre ruinele unui oraş zdrobit, la metru pătrat, de aviaţia americană. Se încheiase pacea, dar războaiele lui nu se terminaseră. Un mic răgaz de linişte ca o scurtă vacanţă. Se căsătorise, câştiga procese, începuse să publice. De data aceasta a avut de ales. Ştia că şansele de reuşită sunt minime, iar pericolele foarte mari. Mai era şi ultimul sfat al tatălui său, dat pe patul de moarte, să nu intre în politică. Mai era tânăra sa soţie, mai era şi copilul pe care îl aştepta. După instalarea cu forţa a guvernului Petru Groza, în martie 1946, şi, o dată cu abdicarea regelui, în decembrie 1947, şi soarta sa era pecetluită. Nu a mai fost decât încă o amânare, timp în care ar fi putut să sară în cealaltă tabără, profitând şi de propunerile făcute şi de faptul că fusese urmărit de legionari. Nu a vrut să se compromită. Noaptea, ca tâlharii, i-au sfârtecat saltelele şi pernele, i-au despicat cărţile, în timp ce el şi soţia sa erau ţinuţi în gura puştii. Spre dimineaţă au declarat că nu au găsit nimic suspect, dar trebuie să meargă cu ei să dea o declaraţie la postul de miliţie după care se va întoarce acasă. Şi dus a fost… Închisorile comuniste. Gulagul canalului, construit cu deţinuţi politici cu scopul principal de a fi exterminată elita ţării. Foşti miniştri, generali, parlamentari, universitari, savanţi, scriitori, intelectuali din toate domeniile, oameni de afaceri, gospodari ai satelor, bătuţi, schingiuţi, lipsiţi de îngrijire medicală, extenuaţi de munca silnică, decedau sub privirile neputincioase ale celorlalţi.
 La un moment dat, pentru că îşi depăşise, chipurile, norma de lucru, a avut voie la pachet. Expeditor, Răzvan Ionescu-Quintus, Răzvan. Aşa a aflat că i-a venit un copil pe nume. S-a aşezat la rădăcina unui copac din colonie cu pachetul pe genunchi şi nu mai ştie cât  a rămas aşa nemişcat… „Îmi ţineam copilul în braţe. Copilul meu de care nu ştiam dacă am să-l văd vreodată”. Şi când spune aceste cuvinte, cu toate că au trecut decenii de atunci, i se umezesc ochii şi îi tremură glasul.
 Îi tremură glasul. A fost martorul şi victima unor nenumărate scene de bestialitate. Dar şi de căldură umană şi creştină. (Făcând parte din acelaşi detaşament cu părintele Galeriu, care ajuta cu vorba şi cu fapta să nu cadă în disperare, a văzut cum, într-o zi, acesta s-a furişat la un loc mai dosit, unde şi-a scos bocancii ca să-i dăruiască unui alt deţinut, care umbla cu picioarele desculţe şi pline de răni. A mai cunoscut şi a mai descoperit un „angajat civil” care îi înregistra depăşiri de normă – ceea ce era absolut imposibil – dacă ne gândim că trebuia să sape opt metri cubi de pământ şi să-i încarce în vagoneţi. Tot acela, sau poate altul, îşi risca libertatea scoţând clandestin din lagăr scrisorile către familie, pe care soţia sa credincioasă le păstra în căptuşeala icoanelor, unde nu  fost găsite de desele percheziţii. Aceste însemnări au stat la baza volumului intitulat Moara dracilor.

 Romanul eliberării netriumfale

 Au trecut câţiva zeci de ani, viaţă de suspect, de urmărit, în care  şi-a putut exercita, totuşi, profesia de avocat, ba chiar să şi publice cinci cărţi.
 După evenimentele din 1989, lider politic, deputat, senator, ministrul Justiţiei, şef de partid… A cunoscut succese, a cucerit onoruri, dar şi nenumărate dezamăgiri şi chiar înfrîngeri. S-a aflat într-un loc de unde se vede cum se spală cele mai murdare rufe ale naţiei şi de unde se trag cele mai ţepene sfori. Şi, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, i s-a găsit un dosar fabricat pe baza căruia a fost declarat oficial, pe când era senator al României, colaborator al fostei Securităţi. Reabilitat prin hotărâre juridică, dar prea târziu. Trecuseră doi ani, timp în care a simţit gustul amar al bănuielilor, al înstrăinării de prieteni şi de rosturile fireşti ale vieţii. L-am reîntâlnit zilele trecute, pe când era invitat de Centrul Cultural din Piteşti şi de Consiliul Local, făcându-i-se onorurile de senior al culturii româneşti. Zi caniculară, sală suprapopulată şi supraîncălzită, doamne cu evantaie, domni care-şi tamponau tâmplele, ceafa, bărbia şi chelia cu batistele, cu toţii copleşiţi, istoviţi, care nu mai puteau să fie ţinuţi decât de interesul pentru cele văzute şi auzite. Singurul neafectat în nici un fel, cel mai în vârstă dintre noi, colonelul în rezervă propus la gradul de general, călit în tranşeele celui de-al doilea război mondial şi prin închisori şi lagăre; cu spatele neîncovoiat, cu umerii necăzuţi, cu trupul fără semn de oboseală, cu privirea plină de inteligenţă, cu vocea fermă, se arăta dispus să rămână cu noi cât timp doream. Să fi venit cu epigramistul Mircea Ionescu-Quintus, cu memorialistul, cu romancierul, cu autorul de romanţe, cu ofiţerul veteran, cu deţinutul politic, cu parlamentarul? V-am adus Omul. Eu sunt cel care a fost, cel care este şi cel care sper să mai fie!
 
Mircea Ionescu-Quintus, 89 de ani, trup de adolescent, minte de înţelept. Mai tânăr decât mulţi bărbaţi de pe la jumătatea vârstei lui, cu mintea mai limpede, mai bogată, mai isteaţă decât pare posibil.

 Un roman fascinant care aşteaptă autorul. Fie ca să nu rămână scrise numai aceste rânduri.