El este, şi el, scriitorul care are dreptul să spună: „Toate personajele istorice din cărţile mele sunt eu!”. Pentru simplul motiv că, deşi zugravul Pârvu Mutu, retorul Lucaci, muzicianul Ion Căianu Valachus au existat în realitate, de data aceasta îi cunoaştem aşa cum ni le înfăţişează scriitorul, interpretate şi trăite de el. Aşa cum s-a întâmplat întotdeauna fie că este vorba de Lăpuşneanu al lui Negruzzi, de Ştefan cel Mare al lui Delavrancea, de Răzvan al lui Hasdeu, de Doamna Chiajna a lui Odobescu, de Doamna lui Ieremia, de Nicolae Iorga, de Danton al lui Camil Petrescu, de Carol I al lui Petru Anghel. Ca să nu mai pomenim de Richarzii şi Eduarzii lui Shakespeare, de Kutuzovul lui Tolstoi, de Brutusul lui Hugo, de Petru cel Mare al celuilalt Tolstoi. Chiar când se intră în domeniul studiilor ştiinţifice nu se poate garanta o detaşare absolută. Nu reuşeşte nici un istoric de talia lui Iorga când ni-l prezintă pe Mihai Viteazul şi nici Bălcescu când este vorba de acelaşi autor.
Ce să mai pretindem autorilor de romane cu personaje fictive? Orice s-ar spune, fiecare este, la urma-urmei, Madam Bovary. Ba chiar este necesar ca personajul din literatura autobiografică să fie autorul însuşi. Adică nu deformat, nu reconstituit, nu falsificat ca să arate aşa cum îl doreşte interesul scriitorului. Din păcate, ştiind că falsul e posibil, cititorul nu poate, la rândul lui, să se detaşeze de suspiciuni.