Când ne-am întâlnit ultima dată, îşi făcea bagajele pentru Italia. Dar a trecut o lună de atunci, azi e în Olanda, mai ieri era prin Israel. De câte ori pleacă undeva, îşi face bagajele cu aceeaşi obişnuinţă a lucrurilor repetate ţărăneşte de parcă ar fi să se ducă la moară, la povarnă sau la pădure la lemne. De fapt mai avea nişte prune de adunat pentru ţuică. Dar puteau să mai rabde un bob zăbavă. De la o vreme, plecările lui sunt mai scurte şi mai dese, nu se mai întind pe ani de zile, face ce face pe acolo şi se întoarce acasă, în căsuţa lui dintr-o margine a oraşului Curtea de Argeş, care aduce a sat de sub poale de pădure.
Nici o problemă în legătură cu călătoria. Are mai multe ore de zbor decât un pilot de cursă lungă care trage la pensie: Statele Unite ale Americii, Noua Zeelandă, Olanda, Germania, Japonia, Austria, Polonia, Spania, Finlanda, Canada, Singapore, Malaezia, Ungaria, Franţa, Slovacia, China… Greu să găseşti o ţară în care să nu fi călcat. Şi nici nu se teme că va fi privit chiorâş sau va fi huiduit ca Mutu în timpul meciului, el ţine drumul direct la universitatea din localitatea unde este invitat de onoare. Griji de acasă nu are să ducă pentru că a cules roşiile şi castraveţii şi ardeii, varza mai creşte pe cotor, iar crizantemele şi tufănicile se răsfaţă în lumina soarelui de toamnă.
Dar se porneşte pentru o clipă, se îndreaptă de şale şi parcă de peste gard, parcă din drum se aude un glas: „Bă, Gheorghe, ai să-mi zugrăveşti şi mie o cruce”.
Zilele trecute a fost la Cicăneşti. O face de câte ori se află în ţară. Să se mai întâlnească cu oamenii din sat. Să mai păşească pe locurile unde s-a ridicat pentru prima dată în picioare. Să mai aprindă o lumânare la mormintele părinţilor săi care s-au stins unul după altul la numai câteva luni. Ca să nu-şi piardă amintirile şi copilăria.