marin ionitaRomică se duse să picteze îngeri

Pentru el nu a fost o surpriză. O aştepta. Romulus Constantinescu a trăit în vecinătatea nopţii încă din adolescenţă. Boala care l-a lovit atunci şi-a mai schimbat aspectul, şi-a mai schimbat şi numele, dar n-a vrut să-l părăsească. Şi nu i-a măcinat numai chipul, i-a deteriorat şi destinul. Prima lovitură a fost când nu a putut să-şi continue studiile. Şi astfel, băiatul acela cu ochii mari deschişi asupra lumii, inteligent şi talentat, a trebuit să rămână pe tot restul vieţii fără şansa învăţării care ar fi putut să facă din el, probabil, unul dintre cei mai mari artişti plastici din ţară.
Numai cine a trecut prin aşa ceva ştie ce înseamnă o viaţă de permanentă suferinţă, de dureri, de restricţii. De multe ori se spunea că a ajuns la capul drumului. Dar cu o voinţă supraomenească a reuşit să nu se lase doborât. Şi dacă el nu a ajuns un handicapat, unul „asistat” cum se părea că îi este sortit, cred că s-a salvat prin creaţie.
Încă din copilărie, când nu învăţase să ţină condeiul în mînă, desena cu băţul pe pămînt case, copaci, flori, oameni… Din această abilitate şi-a făcut o meserie. Din aşa ceva şi-a agonisit câştigul pentru un trai, cum s-ar zice azi, decent. Ani de-a rândul Romică a fost desenatorul oraşului. Solicitat de ziare, de reviste, de diferite instituţii, lucra la comandă dar şi din proprie iniţiativă. De la portrete, după fotografii şi reproduceri după natură, a trecut la creaţie din inspiraţie. De la linie şi punct, la culoare. De la grafică, la pictură. Nu a avut destule expoziţii personale.  Nici nu a vândut prea mult. Dar cine răsfoieşte colecţia revistei Argeş strânsă în peste 40 de ani îl găseşte număr de număr pe Romulus Constantinescu, de la concepţia grafică a titlurilor pînă la creaţii independente de text. Ca să nu mai vorbim de lucrările din alte publicaţii, din multe pliante, de ilustrate, de coperte, de efigii, de steme de oraşe şi de judeţe. Dar poate mai puţin este cunoscută creaţia literară. Poet de o rară sensibilitate, dar modest şi sfios, nu a reuşit să-şi promoveze poemele, să le adune în volume. Însă ele au făcut deliciul unor lecturi în cercul de prieteni. Romică era prieten cu toată lumea. Poate că a fost singurul artist fără duşmani. Pe de o parte pentru că ocolea orice situaţie conflictuală, pe de altă parte pentru că lucra într-un domeniu care nu stârnea concurenţa şi nici nu deranja pe nimeni.

2007-10-14T17:00:00+03:00