Omul fără vârstă

Pe la 75 de ani, bărbaţii din satul meu erau demult moşnegi. Cred că aşa era şi pe la Domneşti, şi prin alte sate. Iar bărbaţii de aceeaşi vârstă din oraşe, chiar şi cei trăiţi mai bine, dădeau semne de senectute, mai cu-n baston în care să se sprijine, mai cu nişte riduri pe obraji, mai cu un pic de burtă, mai cu puţină guşă, mai cu ceva cearcăne, mai cu câte un lapsus-două, cum îi stă bine omului, să se gândească profund, ca să se rostească înţelept.
Ce vârstă să aibă omul din faţa mea? Privit din faţă, din spate, din dreapta, din stânga, din tălpi până la umăr, are un trup de adolescent. Numai chipul îl arată ceva mai matur, ajuns pe la jumătatea vieţii. Eu aşa îl ştiu de mai bine de trei decenii. Şi dacă şi femeile îl găsesc încă tânăr, să le credem, că ele ştiu ce spun… Nu-l descos să aflu ce mănâncă, ce bea, cum doarme, cum iubeşte, dacă face gimnastică şi alergări. N-are nici o importanţă pentru interesul meu dacă mănâncă ceapă şi usturoi, iaurt, lăptuci sau lapte de capră neagră, dacă bea ceai de cimbru, de trei fraţi pătaţi, dacă face baie cu spumant, dacă se afumă cu păr de urs carpatin sau cu rădăcini de floare de nu-mă-uita. Nu ne-ar folosi la nimic să intrăm în intimităţile sale, pentru simplul motiv că, în privinţa aceasta, ce se potriveşte la unul nu este universal valabil. Ce ştim noi este că face parte dintr-un neam de ţărani de viţă nobilă şi viaţă lungă. Nu trebuie să mergi mai departe ca să dai de fratele său, Nicolae Mitulescu, profesor de română, fost director al celui mai faimos liceu din regiunea Argeş, Colegiul Naţional I.C. Brătianu de azi, care a sărit de multişor peste al 80-lea an şi este la fel de zvârlug şi lucid ca în prima tinereţe.
Moise Mitulescu nu este omul căruia să-i măsori viaţa cu trecerea anilor. Legănat în legendele de la Domneşti, de pe Râul Doamnei, în cântecele şi povestirile ciobanilor şi în foşnetul pădurilor, i se hotărâse destinul de a ajunge învăţător de ţară, aşa cum se întâmpla cu toţi fiii dotaţi ai sătenilor din zona Muscelului şi cu cei patru fraţi ai săi, trecuţi şi ei prin vestita Şcoală Normală Carol I din Câmpulung. Dar aici îşi descoperă vocaţia muzicală. Şi nu se mulţumeşte numai cu cât i se cere, cu cât are nevoie pentru notele din catalog. Pe când băieţii săreau gardul, el renunţa şi la biletele de voie şi, în afara programului şi în zilele de sărbătoare, exersa şi la vioară, şi la pian, la aproape toate instrumentele muzicale. Băiatul timid, cu ochelari, îşi dovedeşte autoritatea prin competenţa de dirijor al corului elevilor din oraş. Apreciat violonist, face parte din orchestra de tip simfonic a liceului. Şi tot pe atunci i-au fost confirmate primele compoziţii chiar de Uniunea Compozitorilor din România. Student al Conservatorului Ciprian Porumbescu, profesor la mai multe şcoli din regiunile Braşov şi Argeş, 30 de ani director şi 21 de ani profesor la Liceul de Arte Dinu Lipatti din Piteşti. Dar nu se mulţumeşte să stea la catedră. Un adevărat rapsod modern, care bate drumurile Muscelului şi Argeşului pentru a culege vechi cântece populare pe care să le noteze, să le tipărească şi apoi să le interpreteze în calitate de dirijor al corurilor din Câmpulung, Curtea de Argeş, Mioveni, Călineşti, Leordeni şi încă trei-patru din Piteşti, apreciat pe plan naţional, în concursuri şi festivaluri internaţionale.
Compozitor şi autor de cărţi, Moise cel născut într-o zonă unde cântecul şi poezia populară i-au fost transmise o dată cu laptele de mamă, nu se putea să nu se lase inspirat de datini şi folclor. Dorule de pe Muscele!, Muscelule cu flori, Floare albă de cunună, Lerui ler, Foaie verde şi-o sipică, Fata argeşeană, Când colindele auzi… Şi o carte de teorie, de fapt un curs universitar de solfegiu, în două volume, în primul rând pentru studenţii de la Universitate, unde se numără printre cadrele didactice titulare. Şi, ca dovadă că vârsta nu contează pentru el, mai şi dirijează corul mixt studenţesc şi pregăteşte un grup vocal folcloric, în comuna Bogaţi. Multe feluri de nebunie sunt pe lumea asta… Una dintre cele mai frumoase este aceea de a uita să îmbătrâneşti.

Un fel de Gulliver printre păpuşi

Al dracului Bănică ăsta. Nicolae Bănică, nebunul de Bănică, frumosul nebun care nu face altceva decât să-i facă pe oameni fericiţi. A dracului boala asta a lui, incurabilă, mai nobilă decât oricare alta, sublima nebunie care face dintr-un om un supraom, cum zicea Nietzsche, un superman cum zicem azi, cam pe americăneşte. Nu ştiu ce ursitoare şi cu ce foarfecă i-a tăiat ea buricul, dar în mod sigur l-a aruncat pe lume cu blestemul să nu-şi găsească alt rost în viaţă decât pe o scenă de teatru. Degeaba un alt destin se căznea să-l piardă în anonimatul funcţionarilor, tânărul contabil, după ce punea registrele în raft, fugea la cursurile de actorie ale Şcolii de Artă Populară.

Omul cu o sută de feţe

Nu ştiu ce lapte a supt din biberon în pruncie, dar, dacă tot s-a născut pe la Podul Viilor, se prea poate să fi fost înţărcat cu zeamă de struguri, prea îi bubuie capul de idei, de iniţiative şi de proiecte dintre cele mai năstruşnice. Şi nu de azi, de ieri, ci dintotdeauna, dacă ne gândim că, de-abia ridicat din picioare şi rostind primele cuvinte, improviza jocuri cum nu se mai văzuseră, apoi, mai măricel, copăcel-copăcel, aduna copiii de pe stradă în curtea lui, ca să devină regizor, la vremea când nici nu auzise acest cuvânt, cântăreţ, actor principal şi textier. Tot un copil zburdalnic şi la această vârstă de 71 de ani, când bărbaţii se cred înţelepţi, dar devin apatici şi ursuzi. Al dracului Bănică ăsta, domnul Bănică, director al Teatrului Aşchiuţă, din Piteşti, de 45 de ani şi 4 luni actor pe această scenă de buzunar, dar mare cât un întreg univers! Interpret câţiva ani pe scena pentru oamenii mari, unde, prea mic de statură, i-a fulgerat dintr-o dată prin minte gândul de a ajunge un fel de Gulliver printre păpuşi şi a câştigat, prin concurs, locul I la Teatrul pentru copii.
Nebunul de Bănică, frumosul nebun al marelui oraş, păpuşar, mânuitor de marionete, actor la scenă deschisă, confecţioner de păpuşi, textier, compozitor, aranjor muzical, scenograf, regizor, clovn, paiaţă, prinţ, Făt-Frumos, rege, bufon, pelerin, vrăjitor, menestrel… omul cu o sută de feţe.
La 71 de ani, când îţi anchilozează articulaţiile, când oasele devin spongioase şi tendoanele rigide, când bărbaţii se ridică greu de pe scaun şi păşesc cu grijă, sprijiniţi în baston, nebunul de Bănică se dă peste cap, se rostogoleşte ca o roată, numai în palme şi în vârful picioarelor, se încolăceşte ca un şarpe, sare ca o gazelă. Dar nu de dragul performanţei acrobatice şi din ambiţia afirmării, ci pentru spectatorii din sală. După şapte decenii, Bănică ăsta nu-şi numără viaţa în zile, în luni şi-n ani, ci în spectacole. Pentru că pe tot firul vieţii lui s-au înşirat spectacolele ca mărgelele pe aţă. Chiar dacă erau din sticlă colorată, din hârtie cu sclipici, el le făcea să aibă valoare de pietre scumpe, de perle nestemate, de bijuterii autentice. La 71 de ani, când bărbaţii încep să miroasă a pământ jilav şi a fum de tămâie, Nicolae Bănică miroase numai a ropote de aplauze. Clovnul cu inima caldă, care cu un ochi râde, cu un ochi plânge, cu amândouă braţele strânge la piept copiii. Ar dori-o şi mamele lor, dar lui nu-i mai rămâne timp de ele. Nu-i mai rămâne timp pentru nimic altceva. Nici măcar să mai găsească nişte clipe de răgaz în care să trăiască numai pentru el. Omuleţul acesta cu memorie de elefant nu a uitat decât un singur lucru: a uitat să îmbătrânească. A rămas cantonat pe undeva pe la 40 de ani, ca o aeronavă uitată pe drumul spre stele.

Omul zece într-unul

Acrobat, saltimbanc, mim, clovn, paiaţă, prinţ şi cerşetor, rege şi bufon, actor, regizor, scenarist, textier… Şi, ca şi cum ar fi prea puţin, iată-l şi autor de carte. Carte de memorii, carte de istorii, carte de literatură, carte de identitate, paşaport pentru vama neuitării. Şi de ce nu, şi poet, dacă scrie:

„În sala teatrului pentru copii
A poposit, c-aici l-aduse dorul
Şi scena-ntreagă a însufleţit
Cu glasul lui, Măria Sa Actorul.

Căci glasul lui e basm, fior şi vrajă,
E blând, sfios ori neînduplecat.
Când de sirenă, de te prinde-n mreajă,
Când de balaur crud şi ne-nfricat.

Ce suntem noi actorii? O speranţă
Lucind în ochii oricărui copil.
Iubire, dăruire, cutezanţă
Sau boare blândă-n luna lui april.

Ce-s mâinile actorului? O floare,
Un zmeu, un Făr-Frumos, un albastru?!
Din vremi străvechi trudescfără-ncetare
Şi viaţa fac să treacă mai frumos”.

Călin Valer, omul-orchestră

Frumoşii nebuni ai zilelor noastre. Ce ne-am face fără ei? Cum ar fi lumea în absenţa lor? Poate mai tristă, poate mai apatică, oricum mai searbădă şi mai anostă. Nebunul de Călin – Călin Nebunul! La vremea orgilor electronice şi a chitarelor electrice, a microfoanelor fără fir, a studiourilor complexe, a televiziunii şi a internetului, el tot îţi mai toarnă direct în timpane cântece de cimpoi, dintr-un burduf de piele de capră sau dintr-o ţeavă cu dop numită tilincă, din fluier, din caval, din ocarină, din drâmbă sau zdrângă, din nai – instrumente folosite în zorii istoriei, iar dacă ne gândim la solzul de peşte, la pai şi la frunză, încă din perioada neolitică.

Universul copilăriei

O odaie mititică, pereţi văruiţi, ferestrele fără perdele, pământ pe jos, coşul cu mămăligă atârnat într-un cui bătut în grindă, lampa, icoana, bunica, părinţii, cele trei surori mai mici, bătătura din faţa casei, straturile cu flori, găinile, capra, uliţa cu lume, lumea satului, scăldatul în gârlă, jocurile, trânta, biserica, mai târziu… şcoala. Lăsat orfan de tată la şapte ani: Dormeam la spatele lui în pat, când au venit, la miezul nopţii, miliţienii să-l ia la post, pentru o declaraţie. Am aflat că a fost condamnat la opt ani temniţă, împreună cu trei veri şi cu unchiul, pe care l-au îngropat la Poarta Albă. În vara aceea, ne-au confiscat tot grâul de-abia adus de pe arie, nu ne-au lăsat nici o mână de boabe pentru colivă, nici un grăunte pentru găini. La fel s-a întâmplat şi cu porumbul, în toamna şi în anii următori. Semănam, seceram, săpam, culegeam, căram acasă şi nu rămâneam cu nimic! În tot timpul acesta, Valer a fost premiantul clasei. După şapte ani s-a trezit cu un bărbat străin în curte, despre care a aflat că este tatăl său. De câte ori era întrebat cum a fost acolo, el răspundea mecanic, aşa cum a fost învăţat: Bine, foarte bine. După care schimba vorba: Nu plânge, copile!
Tot satul Negreni de Teleorman, în care Valer s-a născut la 24 februarie 1951, răsuna de cântece, ca o cutie de rezonanţă. Valer avea ureche muzicală şi cânta inima în el. Dar nu îl ajuta vocea. Şi, cum nu putea să trăiască fără să cânte, a încercat cu frunza, cu un pai, cu o ţeavă de soc. Adică, fără să ştie, repeta istoria instrumentelor muzicale. De aici nu i-a fost greu să treacă la fluier şi la caval. Mai greu a fost cu cimpoiul. Trebuia să pască toată ziua vaca unuia, Gărgărea, ca să-i lase burduful câteva minute, pe seară. În public a început să iasă la clăci, unde era răsplătit cu boabe fierte, apoi la serbările şcolare, ceea ce s-a întâmplat şi în anii liceului făcut la Videle, unde a fost iarăşi premiant, în fiecare an. Dacă în sat îşi făcuse o cultură generală din hârţoagele de zodiace, ceasloave şi alte cărţi misterioase, din care citea moş Oprea („adâncul pământului şi înaltul cerului nimeni nu le cunoaşte”), din basmele povestite de o femeie bătrână, analfabetă, dar plină de har, poreclită Piţa, parcă în amintirea preotesei de la oracolul din Delfi (şi din povestirile foştilor soldaţi scăpaţi din război şi din prizonieriat – tatăl său fusese rănit la Odessa), la Videle a descoperit farmecul bibliotecilor. Tobă de carte, a fost şi singurul elev care a dat examenul de maturitate (bacul) la limba latină.
Pentru că nu a putut să intre la facultatea pe care şi-o dorea, din cauza originii sociale (filosofia devenise învăţătură marxistă), a intrat la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, pe care l-a terminat cu o medie atât de mare încât comisia guvernamentală l-a repartizat la şcoala pentru care optase. De 28 de ani este profesor la Liceul Sportiv din Piteşti, specialitatea lupte. În anii studenţiei, a intrat pentru prima dată într-un ansamblu folcloric şi de atunci o ţine tot aşa, solist sau însoţit de acordeon, de ţambal, de cobză…

Tinereţe fără bătrâneţe

I-a încărunţit părul. Braţele nu-i mai sunt atât de vânjoase încât să ridice omul de la pământ şi să-l ţină deasupra capului. Dar cântecul nu i-a îmbătrânit. O ştie şi de la alţii. Chiar în vara trecută a fost invitat în Franţa, aşa, de unul singur, cu toate instrumentele lui. Omul orchestră. Poate că nu este privit decât ca o relicvă. Ca un om venit de pe altă lume. Din lumea începutului de civilizaţie. Omul primitiv, care cânta din frunză, din pai, din solz de peşte. Şi din fluier, din trişcă, din caval, din ocarină, din drâmbă, din nai, din cimpoi, pe toate meridianele planetei. Şi în ţara lui. Şi în oraşul său. Şi la el acasă. Şi, din când în când, acolo de unde a plecat, unde mai ţine gospodărie bătrâna lui mamă, pentru care a rămas tot flăcăul de altădată, pe care-l ascultă cântând de pe prispa casei vechi, unde cânta cu tatăl său la două fluiere. Nu ştiu ce ne-am face fără aceşti nebuni frumoşi. Poate că n-am mai fi nici noi aşa cum suntem…