Revista Argeş mi-a marcat destinul

Nu-mi mai amintesc, nu pot să-mi dau seama ce anume m-a determinat, în acea după-amiază din toamna anului 1966, să urc treptele casei din strada Justiţiei 6 care adăpostea redacţia recent înfiinţatei reviste Argeş. Să fi fost curiozitatea? Să fi fost speranţa? Să fi fost pur şi simplu întâmplarea? Sau toate la un loc?
Lucram de câteva luni în secretariatul literar al Teatrului Al. Davila. Era un mediu care îmi plăcea şi în care descoperisem câţiva oameni de care m-am ataşat spontan. Mulţi dintre ei mi-au rămas prieteni până azi. N-aveam casă, dormeam pe unde apucam, fie într-o cameră de oaspeţi din apropiere, unde mai aveau sălaş corespondenţii locali ai unor ziare centrale, fie tolerat cu generozitate de prietenul Nae Cosmescu, în garsoniera lui dintr-un bloc din vecinătatea gării, fie prin casele unor agreabile făpturi feminine, al căror nume, evident, n-am să-l deconspir. Mai târziu, conducerea teatrului ne-a repartizat un apartament din Craiovei lui Al. Bocăneţ, lui Petre Dinuliu şi mie. Trei burlaci, fiecare cu camera lui. Duceam o viaţă boemă, mă simţeam liber ca pasărea cerului, timp aveam berechet şi, dincolo de obligaţiile profesionale, singura mea ocupaţie era să scriu. Poezie, proză, eseu, însemnări, tablete. Publicasem câte ceva în paginile cotidianului local Secera şi ciocanul. Dar visam să ajung în paginile unei reviste adevărate, cu difuzare naţională.
Aşa că, am păşit pragul redacţiei amintite. Un birou auster, în care se afla, cufundat în lectura unor manuscrise, un singur om. Un bărbat tânăr, zvelt, blond, cu o privire deschisă dar iscoditoare, în care mi s-a părut că dezluşesc un fel de curiozitate dublată de o undă de ironie. Probabil că era obişnuit cu asemenea vizite inopinate ale feluriţilor aspiranţi la consacrarea literară. Am spus cine sunt şi am aflat că interlocutorul meu se numea Marin Ioniţă. L-am întrebat dacă revista publică şi debutanţi. „Mai ales pe ăştia îi căutăm”, mi-a răspuns Marin. Atunci am scos din mapă o proză scurtă şi i-am înmânat-o. Se numea Jocul de-a nebunia şi se înscrie în galeria destul de cuprinzătoare a unei literaturi ce ar putea fi aşezată, generic, sub semnul acelui film extraordinar care este Adevăratul sfârşit al războiului. Un om cu memoria întreruptă, datorită unei traume, descoperă treptat o realitate terifiantă care, odată relevată, îl proiectează în teritoriul fără întoarcere al nebuniei. „Bine, a zis Marin. O s-o citesc şi poimâine o să-ţi spun ce am decis”.
N-am prea dormit în cele două nopţi care au urmat. Când m-am înfăţişat iar, Marin m-a primit cu un zâmbet larg: „Foarte bună. Ai talent. Te publicăm”. Am rămas prieteni.
Proza a apărut în numărul patru al revistei, cu un titlu schimbat de secretarul general de redacţie, Al. Cerna-Rădulescu, care fusese de părere că titlul iniţial „vindea” prea devreme elementul surpriză din final. Dar asta n-a mai contat. Eram fericit. Bucuria mi-a sporit peste câteva zile când proza mea a fost remarcată într-un articol al lui Laurenţiu Ulici. Începeam să fiu, cum se spune, băgat în seamă. Intrasem în „groapa cu lei”. N-aveam altă şansă decât să continuu. Revista Argeş îmi marcase destinul. N-aveam să uit asta niciodată.
Peste câteva luni am fost invitat să lucrez chiar în redacţia revistei în care debutasem. A fost una dintre cele mai fericite perioade din viaţa mea. Redactorul-şef, Mihail Diaconescu, tânăr şi dinamic, imprimase încă de la început publicaţiei o „linie” fermă de apărare şi slujire a marilor valori ale culturii naţionale. Pentru asta se înconjurase de un grup de oameni admirabili. Ce şansă extraordinară ni se oferea nouă, celor tineri, să fim în preajma lui Gabriel Ţepelea, George Sbârcea, ªerban Cioculescu, Augustin Z.N. Pop, Baruţu T. Arghezi, Al. Cerna-Rădulescu! Ca să nu mai vorbesc de faptul că, la un moment dat, în paginile revistei a început să apară seria nouă a Biletelor de papagal. Argeş-ul a publicat primul interviu cu Henri Coandă, în care acesta exclama: „Ce noroc ar avea omenirea dacă fiecare naţiune i-ar fi dat cât i-a dat naţiunea română în ultimii 150 de ani!” În Argeş a apărut un fulminant articol al lui C.C. Giurescu despre caracterul participării României la primul război mondial, în care era pulverizată, pur şi simplu, teoria rolleriană a aşa-zisului „caracter imperialist” al acestei participări.
Mihail Diaconescu l-a invitat într-o zi în redacţie pe academicianul Al. Dima, să discutăm despre „localismul creator”, publicând, după aceea, un admirabil eseu intitulat Mirabilis spiritus loci, în care demonstra că una din şansele culturii noastre este descentralizarea. Adevăr care, în epocă, nu prea convenea. În Argeş au apărut apoi „profiluri” – o rubrică dedicată tinerilor scriitori grupaţi în jurul revistei, prezentaţi tot de redactorul-şef. De pe acea „rampă” au fost lansaţi Dan Rotaru, Elisabeta Novac, Toma Biolan, Corneliu Marcu-Loneanu şi alţii, printre care şi semnatarul acestor rânduri. Într-un cuvânt, Argeş-ul a fost mereu o „voce” inconfundabilă în peisajul presei culturale româneşti din ultimele patru decenii.
Când am împlinit 50 de ani, revista m-a onorat, acordându-mi unul dintre premiile sale şi dovedindu-mi, astfel, că nu m-a uitat. Nici eu n-am uitat-o. Ea rămâne în inima mea ca una dintre amintirile cele mai durabile şi mai luminoase. Iar azi, când aniversează patru decenii de „tinereţe fără bătrâneţe”, nu pot decât să mă alătur, firesc, celor care îi urează un destin perpetuu, spre gloria culturii româneşti.