Paul Goma, treizeci şi şapte de ani, a devenit brusc cunoscut în Republica Federală acum un an, când delegaţia culturală a României a părăsit din cauza lui Târgul de Carte de la Frankfurt: asta, pentru că la editura Suhrkamp tocmai apăruse o traducere germană a romanului său Ostinato, roman care în patria sa, România, n-a primit girul cenzurii. De atunci, lui Goma i s-a cerut să renunţe la carnetul de partid şi a fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România. Toamna aceasta, la Suhrkamp apare alt roman de-al său: Die Tür (Uşa noastră cea de toate zilele).
În România, până acum n-a fost publicată decât o singură carte, volumul de proză Das Zimmer nebenan (Camera de alături) (1968).

„Vrei să spui (sau să scrii) ce ai de spus (sau de scris) şi ce ţi se pare adevărat. Însă vine un pumn care-ţi închide gura şi te amuţeşte: taci, pentru că te supui cenzurii.
Ţi-ar plăcea să spui (sau să scrii) ceea ce ai avea de spus (sau de scris) şi ceea ce ţi se pare a fi adevărat. Şi vine un pumn care te ameninţă – îl ştii, te-a mai redus la tăcere şi-n trecut, te-a mai ameninţat şi altădată: taci, pentru că te autocenzurezi.
Cândva, cu mult timp în urmă, ai vrut să spui (sau să scrii) ceva, dar un pumn îţi închisese gura, te ameninţase. Iar acum ai obosit. Ţi se pare că ai vrea să spui ceva… – de fapt, nu mai ai nimic de spus… Ceva în legătură cu adevărul… dar cine mai cunoaşte adevărul…? Te hotărăşti, în ciuda a toate, să spui ce ai de spus, ca apoi să constaţi cu deplină uimire că acel pumn, departe de a-ţi închide gura, departe de a te ameninţa, s-a transformat într-o mână prietenoasă, încurajatoare. Continui să vorbeşti (să scrii), dar simţi nevoia să te convingi pe tine că spui adevărul; reuşeşti, în cele din urmă, să te convingi, chiar şi crezi lucrul acesta – tot aşa cum încetul cu încetul începi să crezi că pumnul nicicând n-a fost o ameninţare, ci doar o mână ce pare prietenoasă şi plină de încurajare.