Capitolul al VIII-lea din Romanul adolescentului miop se intitulează Premianţii. Facem cunoştinţă aici cu directorul liceului, care la serbarea de sfârşit de an zâmbeşte dulceag unui premiant „înalt, ghebos, cu urechile lungi, ciupit de vărsat, pistruiat, cu nasul roşu şi fruntea îngustă”…
Şfichiul ironiei ţâşneşte atât agramatismul Dascălului, cât şi ignoranţa celor câţiva „neghiobi încoronaţi”.
„Înconjurându-mă premianţii, simţeam că îmi slăbesc puterile. În curând am să-mi trâmbiţez ura. Uram pe acei adolescenţi inculţi şi impersonali care îşi învaţă lecţiile, se duc la cinematograf şi se masturbează în fiecare noapte. Uram trupurile acelea plăpânde sau robuste, albe, negricioase şi feţele roze sau pale, cu ochii încercănaţi şi supţi. Munca mea şi torturile mele şi rezultatele mele nu erau preţuite”…
Elevul Mircea Eliade nu a fost niciodată premiat în cei opt ani de liceu.
Prima distincţie a primit-o la 26 de ani din partea celor cinci membri ai unui juriu: Cezar Petrescu, Mihail Ralea, Perpessicius, Şerban Cioculescu şi G. Călinescu. În martie 1933 ei au decernat premiul Tekirghiol-Eforie romanului Maitreyi. Două dintre aceste ilustre personalităţi (Perpessicius şi Şerban Cioculescu) au apreciat peste trei ani cu punctajul maxim romanul Huliganii (premiul I. Al. Brătescu-Voineşti). Li se alăturaseră în juriu: Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Mihail Sebastian.
Cine ar fi putut contesta pe vreunul din ei acum 70 de ani? Dar azi?
În articolele mele anterioare m-am referit şi la alte premii cu care a fost distins scriitorul sau savantul Mircea Eliade în Franţa, Italia, Germania şi America.
Participarea la congresele de istorie a religiilor constituie – în fond – tot nişte premii.
Primul congres s-a ţinut la Paris, în 1900. Eliade n-a putut să ia parte, deoarece… nu se născuse încă.
După cel de Al Doilea Război Mondial, cea dintâi întâlnire a savanţilor a fost la Amsterdam, în septembrie 1950.
Cu un an înainte de începerea lucrărilor, primise o invitaţie de participare. Într-o scrisoare adresată lui Pettazzoni, la 20 septembrie 1949, îi scria că e foarte bucuros că va fi discutată în profunzime problema mituri-rituri.
Revista de Istorie a Religiilor anunţa că obiectivul Congresului de la Amsterdam va fi „studiul şi structura mitică şi rituală a civilizaţiilor şi, în consecinţă, ale naturii, raporturile reciproce şi funcţiile mitului şi ritului”. Mai târziu, R.H.R. (Revue de l’Histoire des Religions) citează circulara comitetului organizator: „Congresul va avea drept temă generală structura mitică şi rituală a civilizaţiilor”1.