În mod surprinzător, lui Mircea Handoca, editorul-instituţie al lui Mircea Eliade, i-a scăpat, în vol. V din ,,Dosarul” Eliade (serie ajunsă la al 12-lea volum) (Editura Curtea Veche, 2001), cronica lui Constantin Fântâneru la apariţia romanului Nuntă în cer (publicând cronicile lui Vladimir Streinu, Octav Şuluţiu, Septimiu Bucur şi Miron Suru). De altfel, Mircea Eliade era un colaborator constant, în acea perioadă, la Universul literar. Aflându-ne la începutul Anului Eliade şi la o lună de la împlinirea (tot) a unui secol de la naşterea lui Fântâneru, publicăm mai jos comentariul critic al celui din urmă, veritabil salahor intelectual la suplimentul literar (ce apărea săptămânal, sâmbăta) patronat de Stelian Popescu. (J.D.)

Străbătând începutul romanului Nuntă în cer, lectorul îşi închipuie că domnul Mircea Eliade a vrut să compună o versiune românească a popularei poveşti de dragoste Maitreyi, cu eroină şi erou din mediul bucureştean. Impresia nu stăruie însă multă vreme iar la sfârşitul cărţii se vede că este vorba despre cu totul altceva, nu numai în comparaţie cu Maitreyi, dar şi cu celelalte romane ale autorului. Tema dragostei este tratată mai mult teoretic, ca o metodă mistică de ieşire din soarta omenească, şi totdeodată în legăturile ei cu maternitatea şi creaţia. Nu o mare pasiune ni se comunică ci câteva idei originale despre sensul iubirii, despre forţa ei revelatoare. În clipa unirii desăvârşite, insul se pierde pe sine, spre a se regăsi în cer, adică într-o condiţie de libertate totală, cosmică.