La Verşeni, pe urmele motto-ului din Baltagul: Stăpâne, stăpâne, mai cheamă şi-un câine!
 
În satul lui Sadoveanu,  
fiul lui Ilie Cuţui vindea foarte scump  
căţeii rezultaţi din încrucişarea unei căţele  
cu un lup de la Stâlpu Popii!
 
 
Vă trimit două vagoane de porumb, cartofi şi fasole…

Pavel Corcaci a fost directorul şcolii din Verşeni vreme de 33 de ani. Din 1969 până în 2002. O perioadă, doi ani de zile, a fost şi directorul Casei de copii din localitate. Aici, în Verşeni, s-a născut, şi-a trăit copilăria şi viaţa sa de dascăl. Părinţii săi au avut 10 copii, doi au murit iar el a fost cel din urmă dintre cei rămaşi în viaţă. Verşeniul este, pentru literatura română, un loc magic. Acolo s-a născut Profira Ursachi, mama lui Mihail Sadoveanu şi acolo a copilărit marele scriitor. Pavel Corcaci din Verşeni l-a văzut pe maestrul Sadoveanu de două ori în viaţă. Prima dată s-a întâmplat în anul 1947 când Sadoveanu a venit la Verşeni cu o Volgă mare şi neagră. Înainte de vizita maestrului, învăţătorul Cojocaru s-a dus la Bucureşti să-i povestească lui Sadoveanu despre situaţia dramatică a ţăranilor din Verşeni care se confruntau cu o foamete cruntă. Sadoveanu era, pe atunci, în fruntea Marii Adunări Naţionale şi şeful ARLUS-ului, o societate culturală care milita pentru prietenia veşnică dintre Uniunea Sovietică şi Republica Populară Română. Învăţătorul a ajuns greu la el dar a reuşit, în cele din urmă, să-i prezinte doleanţele satului. Sunt necăjiţi, n-au ce mânca, n-au cu ce trăi. Ajutaţi-ne cu ceva!  l-a implorat învăţătorul Cojocaru. Sadoveanu l-a ascultat şi i-a zis, în final:  Vă trimit două vagoane de porumb, cartofi şi fasole.  Fiul satului s-a ţinut de cuvânt. Peste puţin timp, ţăranii s-au dus, din sat la gară, cu vreo 10 căruţe şi au luat de acolo tot ceea ce le-a trimis Sadoveanu. În faţa şcolii din Verşeni era  o casă a lui Smaranda, un om mai gospodar şi mai înfigăreţ. Omul a depozitat totul la el în şură şi a făcut, tot acolo, şi o cantină. Toţi copiii satului, şi erau vreo 70-80, veneau acolo şi căpătau de mâncare. “Mama m-a înscris şi pe mine, deşi noi aveam acasă vacă, oi, porci şi, peste râul Moldova, vreo 4-5 hectare de pământ. Aveam gospodărie aşa cum trebuie. M-o-nscris numai pe mine la această cantină că eram mai plăpând. Stăteam de dimineaţă până era mâncarea gata. Ne dădeau o ciorbă făcută de bucătarul Pânzaru şi de unul care era cumnatul meu. Se căsătorise fata mai mare a mamei cu el. Noi luam trei porţii: una o luam eu, una nepoată-mea – fata lui soră-mea ce stătea tot la mama – şi o porţie lua şi bănel Nică pentru că era bucătar. Bucătarul ne punea nouă, de ce să nu recunosc?, mai multă fasole şi mazăre decât la alţii. Dar noi duceam acasă trei porţii dar din ele ne hrăneam toată familia.”