Într-o admirabilă bucată de reportaj, marele scriitor Marin Ioniţă  simte nevoia să mă pocnească după ceafă cu câteva scatoalce specifice talentului său unic… Mă plimbă printre marii scriitori ai lumii, după ce mă citează copios la capitolul „lauda de sine nu miroase a bine”, evident legat cu o zgardă a ironiei şi mă face neruşinat pentru că l-aş fi lovit sub centură, cu vorba, se-nţelege, pe amicul său, Preşedintele din fruntea sărmanului nostru Judeţ…
Sigur că toată această atenţie specială îmi este acordată de bătrânul scriitor tocmai la apariţia volumului meu de „Proze scurte şi… alte vorbe”, atenţie de care nu m-aş fi bucurat dacă, acolo, în volumul cu pricina, n-aş fi vorbit de pupincuriştii noştri locali, printre care, cu siguranţă, maestrul, după opinia mea, încă nu se află…
Nu cred nici că în mintea maestrului s-o fi născut cumva nemernica de invidie, la unele voit exagerate laude, pe care singur mi le aduc cu privire la rolul şi locul scriiturii mele în literatura română actuală şi viitoare… şi atunci, pe bună dreptate, întreb şi eu, de ce mă urgiseşti, nea Marine?
Există la domnul Marin Ioniţă, tot după umila mea părere, o temere, că n-o să rămână în literatura română cu nimic de folos.
Este temerea omului care ştie că a spus multe, a scris serios o lungă perioadă de timp, a fost mai mereu vertical în scrisul lui, n-a prea trucat adevărurile în care a crezut… şi de aici apar tot felul de angoase, de temeri cum spuneam, din care ai impresia că nimic bun n-ai înfăptuit, că toată munca ta de peste cincizeci de ani este un fals grosolan, că ai crezut în idoli falşi şi că falsă ţi-a fost toată viaţa… Îndrăznesc să spun că aici sunt temerile omului cinstit, iar domnul Marin Ioniţă este unul dintre cei mai cinstiţi scriitori pe care-i cunosc.