„Între lux şi mizerie/ Sunt la capătul întrebării/ Pe drumul Damascului,/ Doamne, dă-mă-napoi altcuiva/ E ora şase/ Şterge feţele zarului/ Spală cuvintele de rime…”
Am auzit aceste versuri cântate în 1995 de Maria Gheorghiu. Atunci am aflat că aparţin poetului Ion Chichere. În acelaşi an s-a întâmplat să îl cunosc, la prima mea descindere în oraşul Reşiţa. Prietenia cu Maria Gheorghiu m-a chemat acolo, invitîndu-mă să văd şi prin ochiul aparatului de filmat o parte din Banatul montan, dincolo de prejudecăţi şi clişee.
„Bine-ai venit în oraşul cu Poeţi!” mi-a spus Ion Chichere. Era decembrie, beteală, ornamente şi lumini festive alintau oraşul, iar eu nu mă dezmeticeam după o noapte de mers împiedicat cu trenul… Un tren încremenit pentru câteva ore, undeva lângă Craiova, din cauza frigului. Năduşeau ferestrele, în interior era foarte cald, iar noi, de sete şi de foame, am mâncat zăpadă… Ajunşi cu mare întârziere în Reşiţa, ni s-a părut că am păşit în Rai. Brad împodobit, colinde, arome de cozonac şi mere coapte, gazde numeroase descântându-ne rănile oboselii prelungite… ,,Mâine vii la Cenaclul Semenicul şi, uite, asta este revista noastră, ai aici cărţile mele, după aceea urcăm pe munte…”  Chichere mi-a spus toate acestea dintr-o suflare nerăbdătoare, mă trata ca pe o cunoştinţă veche şi, culmea, aşa mi se părea şi mie.
Am fost de atunci de multe ori la Reşiţa, întotdeauna alături de o echipă TVR, pentru a filma întâmplări culturale. De fiecare dată, Ion Chichere mă aştepta dimineaţa la hotel. Să bem o cafea în parfumul căreia puneam ţara la cale. ,,Să facem moartea praf !” cum spunea el. Ion Chichere purta întotdeauna costum, cravată, fular alb, pălărie şi, după anotimp, pardesiu sau palton lung. Ziua, dădea la o parte cu braţele văzduhul, spre a ne face culoar către ce era de vizitat, de cunoscut. Serile, ne adăposteam în cârciumi prietenoase. Acolo recita, declama, râdea sau lăcrima, îmi desena proiectele sale literare… Şi nu ştiu cum s-a făcut că, în asemenea împrejurări, era lângă noi un acordeon, însoţind o voce (ba ştiu, doctorul Iliasa!) care cânta: ,,Minunată-i prietenia/ Cel mai minunat cuvânt/ O-nţeleg numai aceia, care-n viaţă ştiu a fi/ omenoşi cu oamenii…” Şi noi cântam, licori spumante transfigurau clipa ce tocmai trecea, iar viaţa ni se părea foarte, foarte frumoasă.