Apus în toamnă – Ion Gheorghe Vrăneanţu

Nu am fost prieten cu marele pictor Vrăneanţu, socotindu-mă doar unul din miile de admiratori ai operei sale. Cele mai multe lucruri le ştiu din colecţia revistei de cultură Argeş (am citit nenumărate cronici entuziaste pe marginea expoziţiilor sale, dar şi un apel patetic şi cu argumente irefutabile, semnat alături de dr. Roland Anceanu, Sorin Ilfoveanu şi alţi câţiva, puţini şi uitaţi, de prin 1968, în vederea înfiinţării, la Piteşti, a unei filiale a Uniunii Artiştilor Plastici din România).
De la scriitorul Marin Ioniţă am aflat cât de greu o ducea în ultimii ani. De la cazul Vrăneanţu am avut ideea de a iniţia un proiect – Oameni de cultură în suferinţă –, trecându-i astfel cu sfială pragul. Trebuie să recunosc că am fost şocat. Nu cred că am văzut un alt chip care să exprime mai multă suferinţă!!! Am stat mult de vorbă, am renunţat şi la ideea realizării unui interviu, îndurerat de cele ce aflam şi vedeam în jur. Din când în când, Maestrul tăcea prelung, apoi îmi arăta un tablou de pe perete – ultimul pe care îl mai avea în casă, nemaipictând de ceva vreme!!! ,,L-am păstrat pentru înmormântarea mea!!!’’, mi-a repetat cu durere. Am încercat să revin în casa Vrăneanţu, dar, subliniez, nu lipsa timpului m-a împiedicat, ci teama teribilă de a mă reîntâlni cu Suferinţa! Îmi tot făceam curaj (cu scriitorul Marin Ioniţă), dar am amânat… Între timp, Maestrul nu a mai putut amâna întâlnirea cu Cerul.
La înmormântarea sa, petrecută la 21 noiembrie, am fost o mână de oameni. Nici un pictor, nici un mesaj din partea U.A.P., ci doar din partea primarului Tudor Pendiuc şi a lui Constantin Nicolescu, preşedintele Consiliului Judeţean. Maestrul a ţinut să-şi doarmă somnul de veci alături de fiul său George Ion (decedat la doar 33 de ani), la cimitirul din Curtea de Argeş. Slujba religioasă, oficiată la Biserica Olari, a fost ascultată, taman din Australia, printr-un telefon mobil deschis, de celălalt fiu, Eliodor…
Jean Dumitraşcu