Mă gândesc acum că la şcoală aveam parte de teme de compunere abisale. Îmi amintesc câteva: ,,O întâmplare din viaţa mea” sau ,,Oameni pe care i-am cunoscut” sau „Ce vreau să fac în viaţă” sau „Familia mea”… nu mai vorbesc de binecunoscuta „Faceţi portretul unui prieten”…
Ei, dacă m-aş apuca acum să scriu pe temele astea, să dezvolt… Ce ziceţi?
Chiar mă bate gîndul.
Iau caietul de compunere dintr-a şaptea, căci mama mi l-a păstrat într-un pod, la Anieş, şi încep să rescriu compunerile astea. Compuneri rescrise.
Nu mai ştiu cum e acum, spre ruşinea mea nu am mai văzut manuale şcolare de ceva vreme cu toate că, faptul că figurez în câteva cărţi de literatura română la clasa a patra şi a şaptea, cu nişte povestiri, mi-a flatat  orgoliul într-un chip nemăsurat.
Am scris într-o perioadă a vieţii mele literatură pentru copii, am scris de drag şi dintr-o amestecătură de stări din sufletul meu. Probabil. În care suflet, copilul şi adultul nu se deciseseră să se separe încă.
Ba chiar în momente grele ale vieţii mele (şi am avut vreo câteva) am chiar trăit din povestirile mele, publicate sau spuse la radio de actori mari, din dramatizări şi piese de teatru, seriale întregi, pentru copii.
Erau oameni, redactori, care m-au susţinut şi mă gândesc la ei cu recunoştinţă, să fac o listă scurtă, să nu uit: Mihai Jemăneanu, Gh. D. Vasile, Lidia Novac, Mihaela Monoranu, Gica Iuteş, Tiberiu Utan, Marilena Oţoiu, Gabi Manta, Geta Adam, Ovidiu Zotta, Sandu Singer, Sorin Bodolea. Dacă mă uit bine la listă, destui dintre ei sunt scriitori de literatură pentru copii şi ideea că vine cineva din spate cu un suflu nou, nu i-a deranjat, m-au creditat cu un fel de generozitate care, atunci, mie mi se părea fireasca şi în realitate, e deosebită.
Erau anii temelor impuse, a moralei necesare care să se desprindă din text. Şi totuşi, publicam acele povestiri care azi sunt selectate de autori de manuale, autori pe care nu îi cunosc de altfel, ca să fie introduse în noile cărţi. Asta îmi dă o perspectivă oarecum liniştitoare asupra traseului vieţii mele dar şi asupra fluenţei din literatura noastră. Când vom contempla lucrurile de la o oarecare distanţă, multe ne-or apărea poate în alte dimensiuni.
În rest, la noi a dominat mereu o perspectiva minimalizatoare asupra acestui gen literar şi criticii se exprimau ,,de sus” sau deloc, dacă te apucai să scrii despre copii, sau pentru copii… de parcă acest tip de literatură ar fi uşor de scris…
Nu e ţara în care Valery Larbaud ar fi putut publica Fermina Marquez şi nici Antoine de Saint Exupery , Le Petit Prince…
Romanul Otiliei Cazimir, A murit Luchi, o mică bijuterie literară, e expediat drept  „literatură infantilă” chiar de mari critici. Căci criticii nu prea au ochi pentru copii, convinşi poate că un adevărat cititor se naşte direct matur şi nu trece prin perioada bizară în care poate alerga după o minge în neştire sau mânca cireşe crude.
Compuneri rescrise… Ideea îmi convine.
Rescrise la cincizeci de ani şi cu o sinceritate absolută, aceste comuneri pot fi un exerciţiu interesant. Puteţi încerca. E mai uşor decît o oră la psihiatru.
…Într-o revistă literară, o doamnă, pe care evident nu o cunosc dar văd în poză că e tânără şi foarte frumoasă, pre numele dumneaei Diana Soare, scrie despre cartea mea Fetiţa care eram… găsită de ea, evident, la anticariat. Dar ce frumos scrie, recunosc că scrie cu sufletul. Că se recunoaşte în micul personaj de acolo .
Cum eu nu am mai publicat o carte pentru copii de 15 ani, cum nici o editură nu se înghesuie la aşa ceva, cum diverse persoane, culmea, îmi tot cer cărţile pentru copii, de drag sau din obligaţii şcolare. Cum am ajuns să xeroxez cărţile mele ca să onorez diverse obligaţii fireşti… observaţi ce ciudat e destinul acestei literaturi. N-o voi renega, n-o voi minimaliza, căci cititorii de literatură sunt înainte de toate nişte copii cititori. Diana Soare citează din finalul acestei cărţi: ,,Fetiţa care eram…”(editura Intact 1992)
„De dragul tău m-aş ascunde într-o carte din bibliotecă şi-aş aştepta acolo cuminte să mă găseşti, şi tu vei citi, vei citi, vei citi carte după carte, raft după raft şi într-o bună zi mă vei găsi şi pe mine pitită după vreun tom cu scoarţe uzate, vei şterge praful cu dosul mâinii şi mă vei privi cu ochii tăi vii şi în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi-un fir de tristeţe, dar eu voi fi atunci tare bătrână…”
 Mă autocitez cu voluptate.
 Ideea rescrierii compunerilor mă urmăreşte mereu.

   Iulie 2009