Singur printre artişti

Dotat cu o sensibilitate ieşită din comun mai pentru tot ce înseamnă artă, dar mai cu seamă în domeniul artelor plastice, Roland Anceanu s-a făcut remarcat în dubla sa ipostază de colecţionar şi de susţinător al mişcării artistice de orice fel, fie ea profesionistă, naivă ori amatoare. Sprijinul său s-a făcut simţit ani buni prin vernisajele şi articolele pe care le semna, prin intervenţiile scrise ori verbale pe lângă autorităţi ori adresate unor reviste centrale sau unor publicaţii locale. Îndemnul lui Petru Comarnescu: Ia-ţi în primire sarcina de critic pe care eu ţi-o conferisem în articolul trunchiat în Argeş şi aprecierea acestuia Articolul tău despre expoziţiile copiilor şi tineretului – publicat în Secera şi ciocanul, din Piteşti,  l-am citit cu interes. E bine scris. Continuă (Scrisoarea din 11 august 1968) l-au făcut încrezător în judecăţile sale. Iar prezenţa sa a devenit o garanţie calitativă oriunde acesta apărea.
Mişcarea artistică profesionistă argeşeană îi datorează moralmente mult pentru sprijinul acordat în crearea unui cenaclu transformat mai apoi în filială. Lui şi lui Petru Comarnescu pe lângă care medicul iubitor de artă a intervenit, în calitate de preşedinte al secţiei de critică a Uniunii Artiştilor Plastici din România, Comarnescu având un cuvânt greu de spus.
În 1969, când am venit eu la Piteşti, sufletul şi motorul mişcării artistice era Lucian Cioată, pe lângă el orbitând Constantin Marinescu, Aurel Calotă, Ileana Giura, Romulus Constantinescu, Florica Steriade, Nicolae Georgescu, Ion Vlad, Emil Moise, Andrei Ivăneanu Damaschin, Aurelia Păunescu, Virgil Poleac, Margareta Popescu şi vetarana grupului, fosta ucenică a lui Andrei Lothe, Tatiana Samoilă-Şeptilici. Cărora li s-au alăturat studenţii de atunci Gheorghe Pantelie, Ion Pantilie şi Sorin Ilfoveanu.
Propulsat în prima linie a artei româneşti prin Premiul criticii, acordat de secţia de critică a U.A.P., datorită generozităţii lui Petru Comarnescu… căruia i-l prezentase Roland Anceanu… care îi era naş de cununie şi care îi achiziţionase câteva lucrări… Gheorghe Vrăneanţu se ţinea distant de restul grupului nefiind deloc interesat de crearea, la Piteşti, a unui cenaclu sau a unei filiale a U.A.P.
Mărturie a (o)poziţiei, a dezinteresului acestuia pentru cele obşteşti sta o notă din jurnalul medicului (19 martie 1973):
„La sfârşitul şedinţei (cenaclului U.A.P. – n.n.), care a pedalat pe tema artist-cetăţean, l-am întrebat pe Vrăneanţu cum vede problema, el care a catadixit (sic! – s.n.) să vină, totuşi, la această şedinţă: N-am treabă – mi-a răspuns – eu am nevastă şi copii. Trebuie să mă îmbarc. Sunt asocial (s.n.). Acum trebuie să plec în America! Duceţi-vă şi întrebaţi-l pe tovarăşul Pacea: Pleacă în America Vrăneanţu?
Doamne, de ce nu faci şi la noi o şcoală de educare a «asocialilor» ăştia talentaţi, dar de un egoism feroce?”
Gheorghe Vrăneanţu a fost, la începutul carierei sale artistice, foarte preţuit de Roland Anceanu care, de altminteri, i-a şi făcut prima achiziţie substanţială – Logodna – cumpărată pentru suma de 5.000 de lei. L-a recomandat lui Petru Comarnescu şi nu şi-a precupeţit laudele nici faţă de autorităţi şi nici faţă de alţi potenţiali cumpărători. Când însă cota publicitară a lui Vrăneanţu a crescut şi, o dată cu ea, şi cea comercială, când a început să fie căutat de mărimile zilei, Vrăneanţu nu numai că a uitat ce-i datora moral medicului, dar, pălit de amnezie, nu-şi mai amintea nici cum îl cheamă pe binefăcătorul său: „Medicul ăla de copii… cum îl cheamă…?” Şi încă nu acesta pare să fi fost cusurul său cel mare… O altă notă de jurnal, fără a insista pe amănunte, să le zicem dezagreabile, aruncă o lumină cenuşie asupra relaţiilor pictor-colecţionar:

„1 ianuarie 1972:
(…) Pentru a călca cu dreptul în 1972, I.Gh. Vrăneanţu îmi cere personal scuze pentru mârşăvia avută faţă de mine timp de mai bine de un an! Recunoaşte gravitatea şi nedreapta antipatie ce mi-a adus-o, defăimarea pe care a cultivat-o în jurul numelui meu, exclusiv în cercul cel mai înalt (s.n.).
Îmi vine greu să-i cred remuşcările. Justificarea lui e puerilă şi neinteligentă: «am făcut o confuzie, am înţeles greşit, dar, deşi am aflat adevărul, am ţinut coada sus fiindcă aşa-i românul: prost, încăpăţânat, laş!» A confundat atributele lui cu cele ale românului. Jalnic om!”
Cu toate acestea, Roland Anceanu, trecând peste… continuă să-i achiziţioneze lucrările, nu însă fără a remarca secătuirea artistică în raport invers proporţional cu cota de piaţă. De la entuziasmul cu care fusese primită apariţia lui I.Gh. Vrăneanţu de către Petru Comarnescu – „Vrăneanţu are forţă şi vocaţie de artist mare pentru că e dincolo de modă…” (revista Argeş, iulie 1968), la nici un an, pe 27 aprilie 1969, Roland Anceanu notează: „Ultima lucrare a lui Vrăneanţu, deşi cumplit de muncită, nu place decât autorului. N-a plăcut deloc nici lui Radu Ionescu. După capodopera Săteasca (în altă parte figurează cu numele Logodna – n.n), achiziţionată de mine, pare extraordinară această secătuire de viziune a lui Vrăneanţu. În mod categoric e ceva trecător”. Din păcate, evoluţia ulterioară a artistului nu i-a confirmat speranţa şi, treptat, numele pictorului a intrat într-un con de umbră atât pentru critică, cât şi pentru public.
Roland Anceanu, colecţionarul, a avut fler în selecţiile sale. În colecţia sa au existat lucrări de Theodor Aman, Olga Greceanu, una dintre cele două doamne ale artei monumentale româneşti (alături de Nuni Dona), Iser – o stranie Plimbare la Şosea,  lucrare achiziţionată, pe când era student, dintr-un talcioc pentru infima sumă de 200 de lei –, Magdalena Rădulescu, Corneliu Baba, Al. Phoebus, H. Maxy, Georgeta Arămescu-Anderson, Tia Peltz, Victor Cupşa şi sculptorii Romulus Ladea şi Victor Roman. Dincolo de aceste nume consacrate, a achiziţionat masiv lucrări de Tatiana Samoilă-Şeptilici pentru care avea o deosebită slăbiciune datorită spontaneităţii şi libertăţii cu care picta subiecte cel puţin banale – ciclul Conjugale – pe care le executa cu har şi ingenuitate. Pe aceeaşi linie, a unei candori exprimate într-o paletă luminoasă cu care ataca subiecte la fel de inedite, erau lucrările cumpărate de la pictorul clujean Vasile Gheorghiţă. Şi într-un caz şi în celălalt, relaţia pictor-colecţionar s-a schimbat într-o legătură de prietenie şi puternică afecţiune care a durat până la moarte.
Dacă Ion Gh. Vrăneanţu a fost întâia iubire în pictura contemporană, dintre artiştii pe atunci tineri, în scurtă vreme atenţia i-a fost atrasă de pictura lui Mihai Cizmaru, Sorin Ilfoveanu şi Ştefan Câlţia. Am figurat în colecţia sa de artă cu mai multe lucrări, însă mărturisesc onest că nu ştiu cu exactitate cât anume a atârnat în alegerile sale arta şi cât anume a înclinat în cântarul achiziţiilor prietenia care ne lega. Poate şi una şi alta.
Un aport substanţial l-a avut Roland Anceanu în promovarea artei naive româneşti. Era inevitabil ca unui ochi atât de sensibil şi avizat să nu-i scape fenomenul în cauză. Se poate spune că, alături de Lucian Cioată şi Aurel Calotă, medicul piteştean a contribuit substanţial la impunerea artei naive româneşti, atât pe plan naţional, cât şi internaţional, adesea împrumutând lucrări din colecţia personală pentru expoziţiile de artă naivă românească peste hotare. Susţinerea constantă prin vernisaje şi articole a dus, în cele din urmă, la crearea unui muzeu de artă naivă la Piteşti, care a devenit astfel capitala mişcării naive româneşti. Din păcate, aşa cum s-a întâmplat pretutindeni în lume, o dată intrat în atenţia criticii şi a publicului, arta naivă, ale cărei calităţi sunt spontaneitatea şi candoarea, a început să vireze spre aspectul comercial, vandabil, mulţi dintre artişti căzând în rutină şi manierism.
Incontestabil, marea dragoste în materie de artă naivă a fost Ion Niţă Nicodin, pictorul din Brusturi (Munţii Apuseni), între pictorul naiv şi medicul colecţionar stabilindu-se o relaţie de preţuire reciprocă şi adâncă afecţiune. Lipsa de ifose artistice, omenia şi inocenţa acestor artişti l-au cucerit pe Roland Anceanu ca om, iar arta lor, pe colecţionar. În marea lor majoritate erau oameni simpli, mai toţi în vârstă, pentru care descoperirea picturii s-a făcut la senectute. Practicând meserii umile – dogar, muncitori, ţărani, casnice etc. – pentru care arta este o urgenţă afectivă care ia forma tabloului ori a sculpturii, toate acestea l-au făcut, prin originalitatea expresiei lor artistice, pe iubitorul de artă să exulte la vederea lucrărilor sale.
În colecţia de artă naivă au figurat nume de referinţă pentru arta naivă românească precum Ion Niţă Nicodim, Viorel Cristea, Ion Măric, Marin Văduva, Ion Grigorescu, soţii Debreczeny, Teordor Sârbuleţu, Anuţa Tite, sculptorul Neculai Popa din Târpeşti-Neamţ, Emil Pavelescu, Gheorghe Sturza şi Robert Scripcaru (a cărui pictură – Parcul Ronda – a şi fost întâia lucrare naivă achiziţionată). Colecţia a fost o vreme găzduită în atelierul meu, unde regretatul realizator de televiziune Tudor Vornicu a şi filmat o parte din lucrări pentru un documentar privind arta românească naivă. După dispariţia lui Roland Anceanu lucrările de artă naivă rămase (în criză de spaţiu şi din raţiuni financiare – medicul se pensionase – Roland Anceanu a vândut după ’89 un număr de lucrări unui colecţionar de artă naivă german) au fost expuse în cadrul expoziţiei de artă naivă de la Institutul Francez cu ocazia Forumului economic franco-român din 1996. Prin voinţa sa ultimă, o serie de tablouri mi-au revenit. Tristă bucurie, azi mă încânt la vederea lor amintindu-mi de frumoasele vremuri de odinioară, când plăcerea de a le admira era împărtăşită împreună.
Pentru lumea medicală piteşteană, Roland Anceanu a însemnat un medic de înaltă ţinută profesională şi etică; pentru cultura şi arta din această parte a ţării el a însemnat fermentul care a dospit ideile şi a scos din inerţia provincială un orăşel în care nu se întâmpla prea mare lucru; pentru concitadinii săi a fost cetăţeanul de atitudine care a pledat cauza culturii şi a civilizaţiei în sensul superior al cuvântului. Dispariţia sa prematură este, desigur, un lucru regretabil şi trist, însă dacă se înţelege exemplul de urmat pe care îl lasă în urma sa, dacă se depăşeşte stadiul „egoismului feroce” de care îi acuza pe unii semeni, dacă i se urmează modelul altruist-participativ la viaţa spirituală a comunităţii, câştigul este uriaş. Într-o lume care îşi găseşte cu greu coordonatele de orice fel, într-o lume în dispersie, măcinată de imediat şi obsedată de material, în care există tot atâtea orbite câţi inşi alcătuiesc societatea, de personalităţi care să aglutineze forţele spirituale este nevoie. Roland Anceanu a fost, nu mai este… Cineva trebuie să-i ia locul în viaţa spirituală a oraşului, cineva care să făptuiască şi nu să vrea doar să fie…

P.S. Începând cu numărul viitor al revistei vom da publicităţii pagini din jurnalul ilustrului medic. Ele constituie o mărturie complex-cuprinzătoare a vieţii cultural-artistice medicale şi sociale care se constituie într-un tablou amplu şi bine creionat al vieţii în întregul ei între anii 1968-1978.