31 mai 1934-29 septembrie 2007. Între aceste coordonate temporale a rulat filmul color al vieţii graficianului şi pictorului Romulus Constantinescu. O peliculă peste care iluziile omeneşti au căzut ca fulgii mari dintr-o iarnă rusească şi un personaj cu ochii rotunzi, în spatele cărora dospeau numai poveşti cu oameni frumoşi.
De fel din Călăraşi, fiul unui judecător aspru, educat în cultul disciplinei şi al respectului pentru bunăstarea materială, orfan  de mamă încă de la vârsta de trei ani, repede liniştit însă în astă privinţă de mama de-a doua, căreia nu i-a purtat pică niciodată, lăsat să crească relativ în voie, în natură şi pe după poala bunicii care ţinea o crâşmă, Romică Constantinescu se descoperă, încă din primii ani de viaţă, copilul din flori al culorii şi al desenului închipuit cu degete sigure. Uceniceşte pe lângă un boem din Călăraşii natali, până când tatăl, care nu i-a înţeles – se pare deloc – vocaţia, îi impune, categoric, regimul şcolii comerciale. Adolescentul Romică învaţă să fie contabil, se mută, după tată, la Piteşti, practică puţin ce-a învăţat fără tragere de inimă, pentru ca, la nici 25 de ani, să se predea destinului căruia îi aparţinea de fapt.
Artist fără studii de specialitate – dar cât de profund artist! – Romică Constantinescu ajunge să-şi întreţină familia – soţia şi cele două fete – din banii de pe lucrările vândute. A făcut de toate, pentru toţi cei ce se opreau în pragul apartamentului de pe Calea Bucureşti: portrete, naturi statice, peisaje, scene de luptă şi de glorie, crâmpeie de viaţă solitară sau de tumult colectiv, care încercau să redea un anume spirit, o anume perspectivă asupra trecerii timpului peste fiinţe şi lucruri.
Şi-a desenat, în anul 2000, concetăţenii. Şi i-a expus la Rectoratul Universităţii de Stat din Piteşti. Oameni cu bani, oameni cu minte multă, dar şi cu noroc, artişti ca el, vulnerabili, adânciţi în gânduri şi în nevoi, femei dorite de toţi, altele dorindu-şi-i ele pe toţi, puternici şi slabi, buni şi răi – s-au văzut în galeria de portrete a lui Romică şi probabil că, în surdina măruntului omenesc, au lăcrimat de plăcere. Căci nu-i puţin să rămâi într-o ramă sau chiar pe-un carton şi să treacă prin faţa ta generaţii care îmbătrânesc şi se ruinează, în timp ce tu nu te împuţinezi nici măcar cu un rid. Şi iarăşi nu-i puţin să exişti – în tablou – alături de feţele solemne ale aleşilor Domnului din toate vremurile, aleşi într-ale cuvântului, muzicii, ştiinţelor rigorii.
Aceştia din urmă şi o duzină de lucrări din colecţia familiei au întocmit cadrul, afectiv şi omagial, al evocării de la Biblioteca Judeţeană Argeş, la câteva zile de la împlinirea unui an de Piteşti fără Romică Constantinescu. Au venit să-l pomenească şi tineri, dar şi trecuţi de tinereţea din urmă; şi prieteni, şi necunoscuţi; şi Marin Ioniţă, şi Ion Focşa, prozatorul şi actorul, amândoi roşi de melancolia care prinsese corp şi puteri, de melancolia în stare vie la acel ceas al evocării. Şi Marin Ioniţă, şi Ion Focşa au ani mai mulţi decât avea Romică Constantinescu.
A venit şi Jean Dumitraşcu, alături de care s-a aplecat peste revista Argeş. A venit Augustin Lucici, unul dintre puţinii, dacă nu singurul artist căruia Romică avea încredere să-i spună ce-l doare. Pentru că, numai în general – şi în aparenţă – Romică Constantinescu zburătăcea ca o pasăre în aprilie. Trecea, în fiecare zi, pe Strada mare, adus discret de spate, cu basca lui mică şi neagră umbrită pe-o ureche, mototolind-o pe cealaltă, cu o geantă moale, casă de melc pentru hârtii cu desene şi pentru cărţi de poezii. Romică recita şi scria poezii. Zăbovea asupra lor, întrebându-le din ochi. Vedea cuvintele şi cuvintele îl vedeau pe el. Aveau o relaţie tandru-specială, sensul se întregea, se desfereca, devenea ceva numai în palma acestei atingeri. Ca şi cum ar fi desenat sufletul poeziei.
Romică Constantinescu a plecat anul trecut, să se trateze de cancer la Dumnezeu, doctorul perfect, care te vindecă în primul rând de spaimă. Încă nu s-a întors. În aşteptarea lui, Ina, fiica cea mare, profesoară de religie, vorbeşte cu îngerii despre tatăl ei. Şi vorbeşte şi cu noi, cei care nu mai ştim exact cine pe cine aşteaptă.