Păltiniş, 1 mai 1984
În jurul orei 15 sunt din nou la Noica. Am în mână o carte de greacă veche pe care mi-a dăruit-o Sandu, colegul meu de liceu, A Greek Reader for Schools, apărută la Oxford. Nici n-am deschis bine uşa, că mi-a şi adulmecat obiectul din mână şi, cu indiscreţie mărinimoasă, a început să-l răsfoiască…
Întrevederea de azi pare mai închegată decât cea de ieri seară.
Îi povestesc de Emil Hurezeanu şi de cele spuse relativ recent, la Radio Europa Liberă, despre dânsul. Colegul meu de la Echinox i-a dedicat o întreagă emisiune în data de 23 martie. N-a vorbit în primul rând despre filosoful de la Păltiniş, cât despre „sărăcia de eroi” din România de azi. Cu ton pătimaş, l-a pus pe filosof în paranteza demisiei etice. Are dreptul filosoful să se ocupe de conjugarea unui verb atunci când ţara e în secare şi nemântuire? El nu mai vede pădurea din cauza copacilor. Atitudinea lui Noica înseamnă abdicare civică.
(Mi-am notat atunci, după emisiunea lui Emil, câteva gânduri: Şi dacă filosoful nu se implică politic, el n-ar mai fi? Şi dacă n-ar mai fi, ce ar mai fi, totuşi, în urma fiinţei sale derogate?! În numele cărei libertăţi acţionează şi gândeşte filosoful? Dacă el se află sub libertatea spiritului, aceasta îi dă dreptul de a ignora, căci spiritul nu este a fi decât prin ceea ce pune deoparte. Eşti atâta cât pui deoparte. Eşti atâta cât sacrifici din ceea ce ai. Dar n-ai nimic dacă sacrifici totul. Ceea ce rămâne e, în cele din urmă, stăruinţa. Cât se poate opune spiritul puterii? Dar nici nu e nevoie, căci el e puterea. Cât se poate opune valoarea răului? Dar nici nu e nevoie, căci ea e per se un bine. Poţi fi solidar, în singurătate, fără a fi şi un apologet al eticului. Creaţia, prin ea însăşi, e o descăpăţânare de impostură. Dacă impostura continuă să subziste nu e din cauza fragilităţii creaţiei, ci din cauza impermeabilităţii acute a imposturii la orice act neviolent de subminare a ei. Pe termen lung, însă, creaţia e subversivă. Valoarea autentică e tăişul care, fiind aşa de bine ascuţit, taie capul fără a-l da jos. Impostura mărşăluieşte în continuare, moartă…)
Noica m-a ascultat cu atenţie.
– Ca să te baţi cu cineva, acel cineva trebuie să existe. Or, ei pentru  mine nu există. La urma urmei, dacă istoria a făcut pipi pe mine, îmi permit să fac şi eu pipi pe ea!
Îşi umple pipa, o aprinde, apoi se lansează în meditaţii retrospective/prospective culturale:
– Ultimii 40 de ani nu valorează pentru mine nici doi bani. E o recoltă proastă şi atâta tot.
Am  avut nişte cronicari ai secolului al XVII – lea mai buni decât cei francezi. Apoi, am avut un secol XIX şi un secol XX, acesta din urmă nefiind nici mai bun, nici mai rău decât cel francez. A fost, apoi, pâlpâirea din anii ’30-’40, şi cam atât.