Virgil Ierunca nota în Jurnalul său că „pentru răsăriteni, frumuseţea nu este un accident estetic, ci un reazăm transcendental” (Paris, 22 martie 1960). Aceasta ar fi şi intenţia frumuseţii arhitecturale ce se dezvăluie cu infinit de multe precauţiuni unui vizitator oarecare al enigmaticului Castel (fortăreaţă, edificiu mistic, construcţie unicat alcătuită din trei turnuri crenelate) înălţat la Câmpina (România) de prinţul Bogdan Petriceicu Haşdeu, acel „homo universalis” a cărui inimă a încetat să bată acum o sută de ani.
Purtând o vie corespondenţă cu savanţii occidentali ai timpului său, dar şi cu astronomul Flamarion şi cu celebrul spiritist Crooks, interesat în egală măsură de ştiinţele umane, de religie, de ocultism şi de filosofie, B.P. Haşdeu (1836-1907) a fost un filolog român de reputaţie europeană, descoperitor al legii circulaţiei cuvintelor într-o limbă, un istoric eminent, considerat a fi omul cel mai erudit al timpului său. El a  fost de asemenea etno-psiholog, poet, filosof, dramaturg, editor şi traducător de documente istorice, vizionar al României întregite (la 1918) în graniţele ei fireşti, jurnalist politic şi fondator de reviste, membru al Academiei când nu împlinise 31 de ani, profesor de drept constituţional, de istoria dreptului şi de filologie comparată la Universitatea din Bucureşti, judecător la tribunalul din Cahul (azi Republica Moldova), deputat al Craiovei, director al Arhivelor Statului (ocazie cu care scrie monografia lui Ioan Vodă cel Cumplit, publică trei volume de Arhivă istorică a României, 1865-1867, urmată de acea lucrare fundamentală intitulată Istoria critică a Românilor, 1873), poliglot şi om de o „înspăimântătoare erudiţie” (apud. Mircea Eliade care în 1937 editează şi prefaţează două volume din Scrierile lui Haşdeu), filolog premiat de Academia Română pentru Cuvinte din bătrâni (1878-1881) în care studiază limba română din secolul al XVI-lea din texte religioase şi juridice.