Florin Mugur şi „abecedarul fricii”

    „Relaţiile mele cu tremurul
      au fost zilnice”

Cum în antologia Dansul cu cartea (1981) Florin Mugur lăsa pe dinafară, îndreptăţit, poemele de început, cel considerat de Eugen Simion, lungă vreme, doar un „scutier” al lui Labiş, confiscat de romantismul retoric, împărtăşind clişeele unei epoci sterilizante, părea – astfel – a confirma supoziţia criticului: în opera sa, expertizată integral, coexistă „două stiluri complet diferite”. Când însăila versuri „dibuitoare”, încredinţate Gazetei literare, mai exact lui Paul Georgescu, primul scriitor cu care junele Florin Mugur a stat de vorbă (citim în Vârstele raţiunii, cartea unui lung dialog, ivită în 1982), el afla că doar „cei tari rămân în literatură”. Peste ani, Florin Mugur ajungea însă la o altă concluzie: „sosim/ întotdeauna prea târziu la locul gloriei” (v. Locul gloriei).
Debutul, consumat în suplimentul ziarului Tânărul muncitor (1948) respecta reţeta şantierismului, cu acele inevitabile „învolburări grandilocvente”; iar primele plachete, Cântecul lui Philipp Müller (1953) sau Romantism (1956) vorbeau programatic despre un idilism revoluţionar, euforic, incendiar, insuflând un optimism contagios. Încât, până în 1965, Florin Mugur publicase deja şapte volume! Omul însă era altfel construit: cu o psihologie de învins, un marginal vădind o „vitalitate fictivă”, ne încredinţează Gh. Grigurcu, prietenul său de o viaţă. S-au cunoscut, vremelnic, la Şcoala de literatură, stihuind sub pretextul unor „concursuri” în doi. Citit prin grila unei poetici ontologice, sondând profunzimile fiinţei, poetul îşi dezvăluie ezitant/halucinant descumpănirile, paloarea, fragilitatea, arlechinada feerică, spaima etc., infirmând triumfalismul cultivat de nomenclatura literară a anilor ’50; evidenţiind, astfel, propria-i devenire, punând umărul la înnoirea poeziei până la intersecţia cu poetica optzecistă, sprijinită generos, în ipostaza redacţională, din 1973, la Cartea Românească.

2012-02-04T16:00:00+02:00