„Poetul e rana cântând”

Considerat un mare poet minor, Damian Ureche (1935-1994) a fost, prin jocul inerţial al etichetologiei, „expediat” (definitiv?) de critica literară. Un destin ingrat şi un dosar clasat, aşadar. Incapabil de a-şi gestiona talentul şi de a-şi gospodări gloria, poetul şi-a trăit/cheltuit exultanţa între boemă şi disimulare. Dar vibraţia sa lirică a fost sinceră. Poet născut, Damian Ureche a trăit poetic şi frenetic. Din el ţâşnea lirismul la orice provocare/ispitire.
Făcând figura unui romantic întârziat, poetul s-a hrănit din „spectacolul privirii”, plonjând în concret, atacând dezinvolt, cu dexteritate, portativul trăirilor, de la fabulosul domestic la feericul pastelizant, risipind tandreţe. El nu era doar martorul unei primăveri „în expansiune”. Nu îndeajuns distilat, versul său, mizând pe cantabilitate şi şoc emoţional, vroia să cuprindă „alchimia clipei”. Chipu-i, desenat „în penumbra candorii”, se profila peste zări eterate, visând înaltul, imaculatul; dar acuzând, mai apăsat în anii ultimi, pecetea vârstei. Încercuit de „cărţile toamnei”, îşi temperase jubilaţia. Sentimentalismul îngâna lamentativ o romanţă veştedă, lipsită – din păcate – de filtru critic. Autocenzura nu prea funcţiona. Fluxul verbal se revărsa ispitit de „provocări”, fiind o „transcriere” a graficului erotic, cu o gesticulaţie îmbibată de patetism, aşteptând cu înfrigurare „o nălucă izvorând din cer”. Care nu mai venea.
Mânat de temperament, Damian Ureche şi-a urmat destinul. Aici e cheia problemei. I-am fi putut cere să fi fost altfel? Îl putem certa, fie şi în absenţă? Cel care era chiar Poetul urbei, timişorean prin adopţie, nu avea conştiinţă de profesionist. Fireşte, nu era nici un talent virgin. Fiul risipitor, doldora de talent, călătorea „pe simţuri”. Îşi oferise vitaminizarea culturală trebuincioasă. Erupţiile sale lirice stârneau entuziasm. „Gaşca” l-a adulat, poetul avea nevoie de aplauze, suporterii gălăgioşi foiau. Şi fremătau, în juru-i.