Printre revelaţiile majore – ultima – moartea, nu putea fi ignorată de nicio epocă literară. Dar, şi în faţa acestui subiect, Mircea Cărtărescu îşi păstrează procedeul coborârii în cotidian. Oricât de metafizică şi de transcendentă ar fi tema, postmodernismul o poetizează în universul ce ,,se întinde de la Piaţa Obor la Universitate şi la Aleea Circului”. Acesta e matricea sa socio-culturală şi senzorială şi nu i se poate sustrage. Omul postmodern se defineşte raportat la coordonatele concrete. El nu poate exista în mod abstract, mimând un elitism sentimental; fiinţa lui întreagă este condiţionată şi de aceste repere banale, care îl definesc şi pe el, ca om al lumii sale. Atunci şi experienţele lui capitale se actualizează în acest decor, păstrându-le fondul, dar nuanţându-l. Personificarea morţii, care pândeşte obraznic, sprijinită de gardul spitalului de lângă direcţia generală a miliţiei, o plasează în realitatea imediată.
,,am văzut până la tubul digestiv/moartea.//am văzut-o sprijinită de gardul de fier al spitalului de ftiziologie de lângă direcţia generală a miliţiei/oprind vreun copil pe trotuar ca să-l trimită după un ziar sau o chiflă.” (Poem de amor)
Coborârea ei pe pământ poate fi interpretată hiperbolic, în sensul că este peste tot, nelipsită, ameninţătoare prin ubicuitate. Sau, dimpotrivă, poate fi vorba de o minimalizare a angoasei omului postmodern, care s-a obişnuit să întrevadă permanent moartea şi, astfel, nu prea se mai teme de ea. Absurdul rămâne însă bine sugerat de imaginea copilului oprit din drum. Vorbeşte despre inocenţa celui care nu înţelege pericolul sau despre nedreptatea morţilor timpurii?
Altfel, poetul constată cu tristeţe, dar şi cu o anume uşurare, că ,,nu mai e timp pentru mari cugetări,/acum nu mai cugetă decât piatra” (Căderea)