Aproape că uitasem – dacă voi fi ştiut cândva – cum băgau flăcăii deştele în gură şi fluierau de se-auzea până-n Ghindeni şi Cârcea. Tremura carnea pe fetele mari şi suspinul în alea măritate. De Cultura Cârcea sigur aţi auzit, deşi nici cu Ghindenii nu m-aş ruşina. A fost una din moşiile Banului Mărăcine, al cărui nume îl poartă o localitate de aici. Toate sunt lângă Craiova, pe linia Caracalului.
Jucau flăcăii şi fetele, muierile tinere (dar numai lângă bărbaţii lor) şi bărbaţii – cruci întregi – ca şi babele, aveau toţi jocul în sânge. N-o să găseşti oltean din dreapta Oltului să spună „dansez” referindu-se la sârbă, şi nici pepene lubeniţei…
Ca să se audă peste pădure, în Ghindeni, şi peste vale, în Cârcea, trebuie să-ţi cânte lăutarii la Coşoveni (nu e o ciudăţenie, are legătură cu Kossovopoljie, 1389), poate până-n Valea Fetii, în marginea Craiovei, dincolo de Calul mort. Există şi o Caţea leşinată. Valea Fetii a fost umplută cu pământ de tractoarele (ce râdeau în soare?) muncind de zor la ridicarea fabricii de maşini ceauşiste, Oltcit, devenită Daewoo, actualmente Ford… Un cal murise în poarta Morii lui Drugă, bogătaşul a cărui moară, ultramodernă înainte de rezbel, există şi azi, am mâncat toată copilăria mea biscuiţi şi eugenii de acolo… Murise tot de epuizare. Este un eufemism, de fapt murise de foame, pe drumuri, că i-au luat comuniştii TOT. Căţeaua aia, leşinată tot pe vremea Celui mai iubit dintre răposaţii împuşcaţi… încă nu m-a luminat folclorul local asupra decesului canin…