Cu siguranţă, avem dreptul de a spune, scrie, striga că avem… drepturi. Chiar dacă te apucă jalea şi te enervezi, şi te indispui hodoronc-tronc, din te miri ce, precum alţii din preajma ta, din satul/oraşul tău, din ţara ta. Pentru toţi „s-a dat drumul” la libertate. Majoritatea înţeleg asta ca pe ridicarea interdicţiei de a circula duminica pe şoselele patriei socialiste în maşinile „proprietate personală” cu număr par/impar (eram mai neaoşi odată, spuneam: cu soţ şi fără soţ).
Avem chiar libertatea de a ne zdrobi capul de pereţii tari ai nesimţirii, lipsei de profesionalism, diversiunii, manipulării şi corupţiei, care (se) difuzează de când e lumea de sus în jos. Putem ţipa nestingheriţi (inclusiv pe cale „legală”), tot nu ne aude nimeni, deşi toată lumea ştie despre ce este vorba.
Cine are impresia că intelectualul trebuie să se ocupe doar de „marile probleme”, de „marile scenarii”, de „marile personalităţi” uită că respectivul e un om la fel de „mărunt” ca toţi ceilalţi, şi luptă pentru a supravieţui într-o lume în care se simte tot mai stingher. Insul acesta este preocupat de treburi despre care majoritatea consideră că merg de la sine sau de care nu trebuie să-i pese lui („Statul ce treabă are?” Răspunsul mucalitului povârnit sub o înţelepciune peste care au trecut atâtea ape, dar nimic nu l-a clintit din loc… „Stă, că de-aia-i stat!”).
„Mărunţişurile” şi „mărunţişul” ne distrug liniştea, sănătatea şi nervii, îmbogăţind pe micii şi marii corupţi („Astea sunt căcăţişuri”, mi-ar spune mulţi cunoscuţi, „Ăia acolo, sus, fură ca-n codru, nu se împiedică de ce spui tu…”). Poate că marii nesimţiţi şi cinici ai zilelor noastre s-ar mai împiedica din când în când dacă ar avea cine să le pună piedica, însă nu are cine, am redevenit o turmă ascultătoare. Acum nu ne mai este frică de Ceauşescu, de Securitate, de preşedintele de CAP, de secretarul organizaţiei de bază etc. Acum ne este ciudă că nu ne putem face şi noi „vilane” ca Icsulescu, nu ne putem „trage” şi noi un 4×4 ca Nixulescu…