„Toţi bătrânii ştiu că soarele stă cel mai sus la amiază… Da, bătrânii!…
Dar de atunci a fost dat un decret şi soarele stă cel mai sus la ora unu.”
(Alexandr Soljeniţîn, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici)
 
De-aş fi avut talent la pictură, numeroase tablouri ale suferinţei şi iubirii de aproapele în comunism – când sfâşietor de triste, când macabre şi lipsite de speranţă, când binecuvântate de pâlpâirea credinţei – aş fi lăsat în urmă-mi…
Dar sunt câteva „imagini” ale puşcăriei comuniste, care-mi persistă pe retină. Ele s-au conturat pe măsură ce tonurile guaşei deveneau tot mai vizibile, informaţia se aşeza, căpătând corpolenţă din pulberea unor amintiri care nu-s ale mele, dar pe care conştiinţa le asumă… Dorul, umilinţa, nedreptatea, revolta interioară, trădarea, îndârjirea sau abandonul de sine, foamea… înţeleasă în cele mai joase resurse ale ei, aşa cum am auzit-o definită cu precizia de bisturiu a specialistului, totodată cu ambiguitatea contextuală inevitabilă, de către doi deţinuţi politici – unul pediatru, celălalt generalist: foamea celulară. Nu ştiu dacă este o formulă consacrată de puşcăriaşii celui mai „democratic regim politic”, dar Emil Căpraru şi Miltiade Ionescu mi-au vorbit despre ea.
Nu orice imagine face măcar cât un cuvânt salvator. Sunt imagini care pot fi cântărite ieftin, însă, descoperim într-o viaţă de om şi tablouri care nu fac exact cât greutatea lor în cuvinte…