Gazeta literară – între proiect şi adunătură de texte
Aşa am învăţat eu de la înaintaşi, nu-i aşa, că o revistă de cultură este un proiect care să se deosebească de toate celelalte, să ocupe un loc doar al lui în spaţiul destul de aglomerat al revuisticii româneşti sau, cine ştie, chiar în cel de tot vast al istoriei presei culturale. Uşor de zis, mai greu de făcut. Şi asta din cauza circumstanţelor de toate felurile. Încercăm la revista noastră – ca să ieşim din sfera strâmtă a teoreticului – să facem un “proiect cu proiecte”, ca să zicem aşa. Majoritatea rubricilor din revistă au devenit sau sunt pe punctul de a deveni cărţi de-un anume nivel. Rubrica lui Leonid Dragomir Biblioteca de filosofie a devenit în cele din urmă Mihai Şora, o filosofie a bucuriei şi a speranţei, prima exegeză exhaustivă despre opera venerabilului filosof. De asemenea, rubrica lui Nicolae Turtureanu a fost topită într-un volum memorialistic. Un proiect este şi ancheta subsemnatului despre generaţia ’80, anul trecut apărând primul volum de interviuri cu membri ai generaţiei, iar o parte din Spectacolul literaturii, o altă rubrică, a furnizat o carte despre starea romanului din anii 2000. De asemenea, rubrica lui Mircea Bârsilă va deveni o carte despre poezia optzecistă, la fel rubrica lui Luca Piţu se află deja într-un vast volum, ca şi cea a profesorului Petru Pistol ş.a.m.d. Desigur că încercăm să atragem şi alţi colaboratori de valoare. Dar, cum spuneam, împrejurări de cele mai multe ori fără nicio legătură cu scopul limpede al unei publicaţii literare ne pun nenumărate frâne. Nu aş scrie aceste rânduri dacă ar fi vorba doar de bucătăria revistei Argeş. O fac, însă, observând că aceleaşi fenomene se petrec în întreg peisajul revuistic din ţară.
Sunt autori care-şi trimit acelaşi text la două, la trei, la cinci reviste. E, desigur, de înţeles dorinţa lor de a-şi face cunoscut textul cât mai bine, având în vedere tirajele şi problemele de difuzare a presei culturale la nivel naţional. Dar pot da exemple nenumărate de asemenea texte care-şi găsesc locul într-o publicaţie, însă nu şi-l găsesc nicicum în altele. Şi apoi, fenomenul acesta, extins, ar duce la nivelarea până la confuzie a revistelor, ceea ce ar fi în detrimentul redacţiilor respective, al redactorilor-şefi care n-ar mai fi autori de proiecte, ci simpli primitori şi colportori de texte.
Apoi, există o mentalitate pernicioasă a autorilor că trebuie scris pe spaţii mari, probabil pentru a impresiona. Indiferent că ideea eseului, să zicem, îi cere un spaţiu de o jumătate de pagină de revistă A3 sau de trei sferturi, autorul îşi impune un pat al lui Procust: două pagini sau trei, tot A3. Musai! Cred că trebuie să facem eforturi de imaginaţie şi să vedem publicul căruia ne adresăm. O revistă trebuie, cred, să fie suplă, flexibilă, uşor de citit şi să fie de actualitate – cititorul nefiind obligat să se uite neapărat pe copertă pentru a afla data apariţiei. Cititorul anului 2011 nu mai are nici timpul, nici dispoziţia, nici lipsa de alternative a celui de la 1980. De asemenea, revistele din anii ’70-’80 puteau fi numărate pe degetele de la două mâini, acum sunt mai mult de 100. După 21 de ani de la câştigarea libertăţii de expresie, n-am învăţat că o cronică de întâmpinare nu poate avea zece pagini, ea pierzându-şi din start menirea, aceea de a incita pe eventualul cititor, de a-l trimite la text. Trasarea liniilor principale, sintetizarea subiectului, sugerarea unor pasaje importante sunt suficiente pentru trezirea interesului. Analize savante pot fi făcute în exegeze de sute de pagini, pentru specialişti sau în reviste de specialitate, dedicate doar studiilor.
Sunt doar câteva din aspectele care ne fac viaţa grea. Pe ultima pagină anunţăm o parte din colaboratorii noştri din numărul următor: unii au trimis textele după închiderea ediţiei, dar alţii au fost reportaţi tocmai din pricina problemelor enumerate.
Sper că rândurile de mai sus nu sunt percepute ca o lecţie, vai de păcatele mele! E mai mult un SOS. Şi, ca să nu fiu luat drept demagog, anunţ că din numărul viitor întrerup pe termen nelimitat (să zicem, până la intrarea în normalitate!) ancheta despre generaţia ’80 şi înjumătăţesc rubrica de recenzii Spectacolul literaturii. În nădejdea că aceste prime măsuri vor avea efect.
Aşa am învăţat eu de la înaintaşi, nu-i aşa, că o revistă de cultură este un proiect care să se deosebească de toate celelalte, să ocupe un loc doar al lui în spaţiul destul de aglomerat al revuisticii româneşti sau, cine ştie, chiar în cel de tot vast al istoriei presei culturale. Uşor de zis, mai greu de făcut. Şi asta din cauza circumstanţelor de toate felurile. Încercăm la revista noastră – ca să ieşim din sfera strâmtă a teoreticului – să facem un “proiect cu proiecte”, ca să zicem aşa. Majoritatea rubricilor din revistă au devenit sau sunt pe punctul de a deveni cărţi de-un anume nivel. Rubrica lui Leonid Dragomir Biblioteca de filosofie a devenit în cele din urmă Mihai Şora, o filosofie a bucuriei şi a speranţei, prima exegeză exhaustivă despre opera venerabilului filosof. De asemenea, rubrica lui Nicolae Turtureanu a fost topită într-un volum memorialistic. Un proiect este şi ancheta subsemnatului despre generaţia ’80, anul trecut apărând primul volum de interviuri cu membri ai generaţiei, iar o parte din Spectacolul literaturii, o altă rubrică, a furnizat o carte despre starea romanului din anii 2000. De asemenea, rubrica lui Mircea Bârsilă va deveni o carte despre poezia optzecistă, la fel rubrica lui Luca Piţu se află deja într-un vast volum, ca şi cea a profesorului Petru Pistol ş.a.m.d. Desigur că încercăm să atragem şi alţi colaboratori de valoare. Dar, cum spuneam, împrejurări de cele mai multe ori fără nicio legătură cu scopul limpede al unei publicaţii literare ne pun nenumărate frâne. Nu aş scrie aceste rânduri dacă ar fi vorba doar de bucătăria revistei Argeş. O fac, însă, observând că aceleaşi fenomene se petrec în întreg peisajul revuistic din ţară.
Sunt autori care-şi trimit acelaşi text la două, la trei, la cinci reviste. E, desigur, de înţeles dorinţa lor de a-şi face cunoscut textul cât mai bine, având în vedere tirajele şi problemele de difuzare a presei culturale la nivel naţional. Dar pot da exemple nenumărate de asemenea texte care-şi găsesc locul într-o publicaţie, însă nu şi-l găsesc nicicum în altele. Şi apoi, fenomenul acesta, extins, ar duce la nivelarea până la confuzie a revistelor, ceea ce ar fi în detrimentul redacţiilor respective, al redactorilor-şefi care n-ar mai fi autori de proiecte, ci simpli primitori şi colportori de texte.
Apoi, există o mentalitate pernicioasă a autorilor că trebuie scris pe spaţii mari, probabil pentru a impresiona. Indiferent că ideea eseului, să zicem, îi cere un spaţiu de o jumătate de pagină de revistă A3 sau de trei sferturi, autorul îşi impune un pat al lui Procust: două pagini sau trei, tot A3. Musai! Cred că trebuie să facem eforturi de imaginaţie şi să vedem publicul căruia ne adresăm. O revistă trebuie, cred, să fie suplă, flexibilă, uşor de citit şi să fie de actualitate – cititorul nefiind obligat să se uite neapărat pe copertă pentru a afla data apariţiei. Cititorul anului 2011 nu mai are nici timpul, nici dispoziţia, nici lipsa de alternative a celui de la 1980. De asemenea, revistele din anii ’70-’80 puteau fi numărate pe degetele de la două mâini, acum sunt mai mult de 100. După 21 de ani de la câştigarea libertăţii de expresie, n-am învăţat că o cronică de întâmpinare nu poate avea zece pagini, ea pierzându-şi din start menirea, aceea de a incita pe eventualul cititor, de a-l trimite la text. Trasarea liniilor principale, sintetizarea subiectului, sugerarea unor pasaje importante sunt suficiente pentru trezirea interesului. Analize savante pot fi făcute în exegeze de sute de pagini, pentru specialişti sau în reviste de specialitate, dedicate doar studiilor.
Sunt doar câteva din aspectele care ne fac viaţa grea. Pe ultima pagină anunţăm o parte din colaboratorii noştri din numărul următor: unii au trimis textele după închiderea ediţiei, dar alţii au fost reportaţi tocmai din pricina problemelor enumerate.
Sper că rândurile de mai sus nu sunt percepute ca o lecţie, vai de păcatele mele! E mai mult un SOS. Şi, ca să nu fiu luat drept demagog, anunţ că din numărul viitor întrerup pe termen nelimitat (să zicem, până la intrarea în normalitate!) ancheta despre generaţia ’80 şi înjumătăţesc rubrica de recenzii Spectacolul literaturii. În nădejdea că aceste prime măsuri vor avea efect.