CONSTITUŢIA ÎNTRE IDEAL ŞI REALITATE
Pentru orice popor, pentru orice formă de organizare statală socială modernă, Constituţia a fost şi este un ideal, date fiind semnificaţiile şi rolul legii fundamentale mai ales pentru existenţa socială a fiecăruia.
În istoria lumii, începând cu secolul al XVIII-lea, s-a impus, alături de alte mari instituţii create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau juridice, şi constituţia ca lege fundamentală a unui stat. Faţă de importanţa şi semnificaţiile Constituţiei, de practica în domeniu, Constituţia este considerată ca fiind aşezământul politic şi juridic fundamental al unui stat. Aceasta deoarece Constituţia a fost şi este concepută într-o viziune mai largă, ce excede politicului, nu numai ca o lege fundamentală, ci şi ca o realitate politică şi statală ce se identifică cu societatea pe care o creează sau o modelează şi pentru care adoptarea sa dobândeşte semnificaţia unei adevărate revoluţii.
În constituţie sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieţi economice, politice, sociale şi juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează şi le apără. Poporul, spunea Hegel, trebuie să aibă faţă de constituţia lui sentimentul dreptului său şi al stării sale de fapt, astfel ea poate exista, e drept, în chip exterior, dar nu are nicio semnificaţie şi nicio valoare. Cât de actuale sunt cuvintele marelui filosof care afirma că „fiecare popor îşi are constituţia care se potriveşte şi care i se cuvine”…
Valoarea, conţinutul şi semnificaţiile constituţiei ca ideal al unei societăţi democratice au fost clar exprimate în actele constituţionale şi constituţiile care au deschis drumul procesului constituţional. Astfel, Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789 stabilea că „Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită – nu are constituţie”. Prima constituţie scrisă din lume, Constituţia americană din anul 1787, arăta în preambulul său că „Noi, poporul american, în vederea formării unei uniuni mai perfecte, stabilirii justiţiei, asigurării liniştei interioare, asigurării apărării comune, dezvoltării bunăstării generale şi asigurării binefacerilor libertăţii, pentru noi şi urmaşii noştri poruncim şi stabilim prezenta constituţie”. Aşa cum spun chiar juriştii americani, în constituţia americană şi-a găsit punctul culminant spiritul constituţionalismului.
Pentru orice popor, pentru orice formă de organizare statală socială modernă, Constituţia a fost şi este un ideal, date fiind semnificaţiile şi rolul legii fundamentale mai ales pentru existenţa socială a fiecăruia.
În istoria lumii, începând cu secolul al XVIII-lea, s-a impus, alături de alte mari instituţii create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau juridice, şi constituţia ca lege fundamentală a unui stat. Faţă de importanţa şi semnificaţiile Constituţiei, de practica în domeniu, Constituţia este considerată ca fiind aşezământul politic şi juridic fundamental al unui stat. Aceasta deoarece Constituţia a fost şi este concepută într-o viziune mai largă, ce excede politicului, nu numai ca o lege fundamentală, ci şi ca o realitate politică şi statală ce se identifică cu societatea pe care o creează sau o modelează şi pentru care adoptarea sa dobândeşte semnificaţia unei adevărate revoluţii.
În constituţie sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieţi economice, politice, sociale şi juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează şi le apără. Poporul, spunea Hegel, trebuie să aibă faţă de constituţia lui sentimentul dreptului său şi al stării sale de fapt, astfel ea poate exista, e drept, în chip exterior, dar nu are nicio semnificaţie şi nicio valoare. Cât de actuale sunt cuvintele marelui filosof care afirma că „fiecare popor îşi are constituţia care se potriveşte şi care i se cuvine”…
Valoarea, conţinutul şi semnificaţiile constituţiei ca ideal al unei societăţi democratice au fost clar exprimate în actele constituţionale şi constituţiile care au deschis drumul procesului constituţional. Astfel, Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789 stabilea că „Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită – nu are constituţie”. Prima constituţie scrisă din lume, Constituţia americană din anul 1787, arăta în preambulul său că „Noi, poporul american, în vederea formării unei uniuni mai perfecte, stabilirii justiţiei, asigurării liniştei interioare, asigurării apărării comune, dezvoltării bunăstării generale şi asigurării binefacerilor libertăţii, pentru noi şi urmaşii noştri poruncim şi stabilim prezenta constituţie”. Aşa cum spun chiar juriştii americani, în constituţia americană şi-a găsit punctul culminant spiritul constituţionalismului.