* Ion Tudor Iovian scrie într-un poem despre întoarcerea acasă: „să vii acasă cu zilele-n mână/mai puţin cu o minune mai mult cu o rană”. Dar nu durerea rănii contează atât, cât că „vii acasă/şi casa e la capătul străzii/şi capătul străzii nu mai există”.

* Stoian G. Bogdan Supremul, stăpânul adevărului suprem şi al libertăţii supreme, desigur: „Vă trebuie trei cuşti peste univers ca să ţineţi în frâu spiritul libertăţii mele//Libertatea mea e floare ilegală cu petale oranj//Vă trebuie un sânge mai rece decât un iad de gheaţă şi-o minte cât/adevărul suprem/pe care dinţii şi buzele mele îl rotunjesc în minţile voastre/să omorâţi adevărul ce-mi sunt//Adevărul suprem e că singurul adevăr al lumii ăsteia sunt eu/sunt superstrălucitorul sunt întruparea libertăţii/sunt tată al celui ce sunt fiu şi spirit”. Mă rog, şi ceva pe deasupra.

* Geo Bogza, maestru incontestabil al hiperbolei, imaginând Universul ca pe nimica toată: „S-ar putea ca într-o a şaptea dimensiune/Soarele să fie un chibrit cu care Cine Ştie Cine/Îşi va fi aprinzând ţigara,/Şi mai mult nu va ţine.//Cine o fi?/Şi câte ţigări va fi fumând pe zi?”

* Lumea lui Leonard Ancuţa, una de luptă continuă: „trăiesc învelit într-un covor/pe care toată lumea şi-a şters picioarele/îmi ţin bătăile inimii între pumni/şi le eliberez una câte una/ca pe nişte cuţite”. Dar asta e partea umilă a lumii poetului. Există însă şi una exacerbată, descriindu-ne sferele înalte în care vrea să ajungă: „am trăit intens/până mi-am dat kilometrajul peste cap//de câte ori mă opream/oameni urcau/mulţi/mai mulţi//i-am avertizat/opriţi-vă/eu merg mai departe de capăt/eu merg acolo unde lumina se ajunge singură din urmă//opriţi-vă/eu merg mai departe de început/eu merg acolo unde se termină dumnezeu şi începe umbra lui dumnezeu…”

* Unde se depozitează trăirile de peste zi ne spune Nicolae Mihai: „Groapă cu toate uşile deschise/grăbită să crească peste noapte/păstrează rămăşiţele zilei/şi năduşeala în măruntaie/ca pe o necesitate”.