„O lipsă de informare poate duce uşor la dezastru. Viaţa normală are o aparenţă,
dar subteranele ei pot ascunde nebănuite şi neaşteptate probleme.
Surprizele pot oferi cele mai inimaginabile realităţi.
(…) Apărea o lume nouă, ca răsărită peste noapte. Cea veche dispărea pe rând.”
Petronela Negoşanu, Călătoria, Ed. Universal Dalsi, Bucureşti, 2004

Nu ştim când s-a născut Petronela Negoşanu. Ştim că era avocat pledant, că a lucrat ca funcţionar în Ministerul Afacerilor Externe, cândva, în preajma numirii Anei Pauker în funcţia de ministru de Externe şi a debutului naţionalizărilor, deci în perioada 1947-1948, poate chiar un pic mai devreme. Mai ştim că era soţia pictorului Grigore Negoşanu, mort în timp ce Petronela era în puşcărie, el având soarta soţilor rămaşi în „libertate”. I-a fost luat atelierul, iar artistul s-a stins ca o lumânare într-o zi de februarie.
A fost arestată şi condamnată cu lotul meşterit de Securitate în jurul Legaţiei Franţei la Bucureşti. Ca şi în cazul altor mari loturi, şi aici ajunseseră oameni care nu se cunoaşteau între ei şi nu avuseseră niciodată de a face unii cu alţii, numitorul lor comun – poate prea comun – fiind că aveau relaţii cu unii dintre membrii Legaţiei, sau nici atât. Autoarea cărţii a ajuns în detenţia politică pentru că a fost dată pe mâna Securităţii de cel care trebuia să intermedieze ajungerea unor hârtii în Occident. Nu ştim despre cine este vorba, deşi putem deduce. Parcurgând cartea, acesta este unul dintre cele mai vizibile aspecte: autoarea nu vrea să dea numele celor care au cedat, pentru a nu-i pune într-o postură neconvenabilă. În schimb, Ioana Berindei îşi aminteşte că a întâlnit-o pe Petronela Negoşanu în celulă, la Interne, unde au fost colege de pat: „A făcut închisoare din cauza lui Caraion” (Lavinia Betea, convorbiri cu Ioana Berindei, Am făcut Jilava în pantofi de vară, Ed. Compania, 2006, p. 139). Ceea ce dezambiguizează într-o anumită măsură afirmaţia autoarei cărţii despre care vorbim, pe care o face în legătură cu motivul arestării sale: „Persoana care îşi asumase grija de a preda materialul de mai sus era deja clientul acestei instituţii [Securităţii]”. (Petronela N., p. 19)