Octavian Doclin sau magia lirismului total
Poezia lui Octavian Doclin (n. 17 februarie 1950) degajă o melancolie suverană, asociată unei fervori extatice de necontestat. Rezervele sale de puritate şi de calm hieratic se consumă în direcţia panoramării unor ample geografii imagistice, ai căror piloni ideatici sunt sacerdoţiul naturist şi pietismul elanului spiritualizat.
„Sălaşe în iarnă” sunt locurile privilegiate în care spiritul poetului se reîntâlneşte cu sine, cu himerele sale domestice, dar şi cu mirajul exuberant al esenţelor. În volumul selectiv cu titlul de mai sus (apărut la Editura Anthropos, Timişoara, 2010), sălaşul doclinian este un fel de axis mundi, un topos care absoarbe resursele şi nostalgiile existenţiale, redând fiinţei dimensiunea sa originară şi mijlocindu-i recuperarea autenticităţii: „Palatele lui Dumnezeu pe pămînt -/ le priveşti în fugă/ în această goană necontrolată a trecerii/ parcă ar vrea să întrebe ceva/ de cineva dacă l-ai văzut acolo de unde vii/ atît de grăbit/ seamănă tot mai mult cu stăpînii lor/ pe care nu i-ai cunoscut/ te privesc/ şi ele nerăbdătoare/ uluite şi puţin mai singure/ precum un împărat căruia supuşii/ i-au uitat numele ”(Sălaşe în iarnă).
Poetul pare împăcat cu sine şi cu lumea, impunâdu-şi ad hoc un armistiţiu cu tot ceea ce-i contrariază regimul serenităţii. Versurile respiră o magie secretă, o graţie a frazării când tandră, când austeră, divulgând evidente predispoziţii elegiace. Retorica diafanităţii îşi anexează palierele eterate ale existenţei, iar clamării epidermice îi ia locul o translaţie imperceptibilă spre zonele vagului, ale impalpabilului.
Poezia lui Octavian Doclin (n. 17 februarie 1950) degajă o melancolie suverană, asociată unei fervori extatice de necontestat. Rezervele sale de puritate şi de calm hieratic se consumă în direcţia panoramării unor ample geografii imagistice, ai căror piloni ideatici sunt sacerdoţiul naturist şi pietismul elanului spiritualizat.
„Sălaşe în iarnă” sunt locurile privilegiate în care spiritul poetului se reîntâlneşte cu sine, cu himerele sale domestice, dar şi cu mirajul exuberant al esenţelor. În volumul selectiv cu titlul de mai sus (apărut la Editura Anthropos, Timişoara, 2010), sălaşul doclinian este un fel de axis mundi, un topos care absoarbe resursele şi nostalgiile existenţiale, redând fiinţei dimensiunea sa originară şi mijlocindu-i recuperarea autenticităţii: „Palatele lui Dumnezeu pe pămînt -/ le priveşti în fugă/ în această goană necontrolată a trecerii/ parcă ar vrea să întrebe ceva/ de cineva dacă l-ai văzut acolo de unde vii/ atît de grăbit/ seamănă tot mai mult cu stăpînii lor/ pe care nu i-ai cunoscut/ te privesc/ şi ele nerăbdătoare/ uluite şi puţin mai singure/ precum un împărat căruia supuşii/ i-au uitat numele ”(Sălaşe în iarnă).
Poetul pare împăcat cu sine şi cu lumea, impunâdu-şi ad hoc un armistiţiu cu tot ceea ce-i contrariază regimul serenităţii. Versurile respiră o magie secretă, o graţie a frazării când tandră, când austeră, divulgând evidente predispoziţii elegiace. Retorica diafanităţii îşi anexează palierele eterate ale existenţei, iar clamării epidermice îi ia locul o translaţie imperceptibilă spre zonele vagului, ale impalpabilului.