Autorul

O carte plină de haz şi fantezie ne oferă Laurenţiu Orăşanu prin volumul Autorul (*). Micul roman intitulat astfel este precedat de nouă schiţe umoristice, scurte secvenţe ale actualităţii, parţial în descendenţa Momentelor lui Caragiale. Dar adevărata înzestrare a scriitorului iese deplin la iveală abia în Autorul, a cărui lectură e o încântare continuă, oferind la fiecare pas prilejuri de râs şi de popasuri meditative.
Cine este, până una-alta, „Autorul”? Liţă Zidaru, elev în clasa a VI-a, se identifică într-atât cu autorii studiaţi în şcoală încât ajunge a se crede el însuşi un „Autor” in spe, idee preluată fără zăbavă de către profesorii şi colegii săi: „Să iasă la tablă autorul Liţă”. „Să vedem care-i poziţia autorului”. În recreaţie era adesea ciuca bătăilor. Colegii îi ziceau că trebuie să-şi încaseze „drepturile de autor”. De aici, multe consecinţe dezagreabile: va fi considerat autorul spargerii unui geam, iar mai târziu autorul unui copil după o partidă de sex în grup (ceilalţi participanţi devenind „coautori”).
Păţaniile unui amic ne strămută pe graniţa de vest a ţării, unde grănicerii români fac schimb de ţigări şi de ibovnice cu omologii lor maghiari (deşi locţiitorul politic le atrăsese ferm atenţia că „graniţa şi gagica sunt in-vi-o-la-bi-le”).
Laurenţiu Orăşanu are darul de a evoca, veridic şi amuzant, realităţile deceniilor 8-9 ale secolului trecut. Între blocurile unui cartier mărginaş al Bucureştiului, punctul preferat de socializare al locatarilor este „La Troiţă”: „Şi chiar era, sau mai bine zis fusese acolo o troiţă”, transformată ulterior, la indicaţia organelor de partid, în gazetă de perete; sub geamul ei glisant vor zâmbi, succesiv, Gheorghiu-Dej, Maurer, Chivu Stoica, Ceauşescu. Responsabilul ei, Stamate, schimba pagina din „Scânteia” la fiecare Congres sau Conferinţă Naţională. Dar bătrânele din cartier continuau să pună flori la picioarele Troiţei: „Locatarii privesc Gazeta cu un sentiment de religiozitate” scria Stamate în rapoartele sale. „În coteţele riverane, locatarii îngraşă porci; multe generaţii […] crescuseră astfel sub zâmbetul ocrotitor al Tovarăşului”.
În vremea asta, ajuns lucrător la ADP (Administraţia Domeniului Public), Liţă Zidaru îşi urmăreşte cu tenacitate visul de Autor: „Cei mai mulţi […] au ajuns să scrie din întâmplare. Vlahuţă a citit Epigonii lui Eminescu şi s-a hotărât pe loc: vreau să fiu şi eu epigon. Eugen Barbu l-a citit pe Ilya Ehrenburg – a început să scrie ca el. Alţii, tot corectând prin tipografiile ziarelor sau editurilor, şi-or fi zis că mai bine scriu ei şi corectează alţii. Iar alţii, citind şi văzând ce cărţi proaste se publică, şi-au zis că aşa de prost pot scrie şi ei”. În preajma Autorului se aţin nişte biografi invizibili, în aşteptarea declanşării procesului creator: „era mai greu cu vremurile, mai imprevizibile decât vremea. Exegeţii operei Autorului de-abia aşteptau să vadă cum va trece acesta prin ele, cum se vor răsfrânge ele asupra operei sale.”
Debutul se produce printr-un text de brigadă destinat spectacolului de 8 Martie (Ziua Femeii): „Încă de mici, prin parcuri ne plimbam,/ Din Străuleşti şi până-n I.O.R./ De ce sunt verzi? cu toţii ne-ntrebam,/ Răspunsul este simplu: ADP!/ / Domeniul public scump ne este nouă,/ Udăm mereu, dar mai ales când plouă./ Tot anul satisfacţia-i deplină, / Dar, mai ales, în ziua de chenzină.” Succesul maxim („chicote, tropăituri, fluierături de aprobare”) îl obţine pasajul referitor la secţia „Răsaduri” şi la angajaţii care transportă bălegarul: „Ne-ntâmpină, pe capră, chiar Lenuţa,/ La hipo: Nicu, biciul şi căruţa”.
Finalul micului roman ne surprinde prin brusca schimbare a registrului: în cursul evenimentelor din decembrie ’89, Autorul e nimerit de un glonţ şi urcat de miliţieni într-o dubă – vii şi morţi de-a valma. Un plutonier major se întreabă: „[…] cine mama dracului a pornit-o? Cine o fi autorul?” Din grămada de corpuri, o voce slabă îi răspunde: „Eu, eu sunt Autorul!”
Laurenţiu Orăşanu îşi dezvăluie astfel diversitatea resurselor epice, de la care putem aştepta surprize agreabile şi în viitor.

(*) Laurenţiu Orăşanu – „Autorul” – Editura Criterion Publishing Int., 2010