Beneficiind  de o experienţă bogată în fapte semnificative, Radu Cosaşu a transformat romanul unei vieţi într-o succesiune de nuvele supraintitulate Supravieţuiri. Este, poate, o formă de negare a „romanului fluviu” cultivat în proletcultism, dar şi o afirmare răspicată a profesiunii de nuvelist. Cu alte cuvinte, prozatorul sensibil la orice intenţie de falsificare a realităţii în spiritul „realismului socialist”, preferă unei ordonări convenţionale a materialului faptic, acea dezordine primară care păstrează intactă seva concretului. Ca un notar zelos al cotidianului, el procedează cu bună intuiţie atunci când coboară literatura în viaţă sau ridică viaţa la rangul de eveniment estetic. Procedura transpare din ciclul Supravieţuiri început în 1973, mai cu seamă din nuvela titulară a volumului al III-lea, Meseria de nuvelist, tipărit la editura Cartea Românească, 1980. Proza din acest ciclu cultivă genul „simili-memorialistic”, sub forma autobiografiei comandate, evocând anii întunecaţi din deceniul proletcultist. Existenţa eroului autobiografic se concretizează prin intermediul actului scriptural, a procesului verbal, chiar dacă e la cererea „cadrelor”.
 Meseria de nuvelist debutează cu anii de formare din liceu şi autorul nu ezită să-şi contureze un autoportret de revoltat partinic în manieră proletcultistă: „ Clasa ţinea cu mine ori de câte ori mă manifestam ca anarhist sau nonconformist faţă de catedră. Ştiam prea bine această reacţie facilă a masei – o foloseam conştient, socotind că revoluţia trebuie să folosească pentru a trezi conştiinţele, fie şi anarhismul; aveam cinismul benign – fără scrupule.” (p.6)