Oricât ar fi de dispersat, prodigiosul jurnal al lui Aurel Dumitraşcu (apărut la Editura Conta din Piatra Neamţ, în 2011, sub îngrijirea scrupuloasă  a lui  Adrian Alui Gheorghe)  ne îngăduie să identificăm câteva teme recurente, exprimate într-un limbaj franc, de o alegreţe neostoită, surprinzând prin dinamism, inventivitate, rectitudine.
Deseori prezentă în orizontul tematic, iubirea (pentru o femeie anume, pentru prietenii de aproape ori de mai departe, pentru multitudinea de cunoştinţe apropiate) îmbracă o formă exuberantă, polivalentă, intensă, pururea primenită. Mijlocită ei autorul jurnalului  îşi dilată enorm fiinţa tânără, mlădie, dornică de dezmărginire, accede la o gamă de experienţe vibrante, se îmbogăţeşte din punct de vedere spiritual, îşi lărgeşte antrenantul mod de existenţă.
Opusă iubirii e iertarea pe care autorul „carnetelor  maro” (1982-1990) o resimte faţă de acei contemporani ai săi dispuşi să trăiască prozaic, trivial, s-alerge după tot felul de bunuri de consum, să se integreze în sistemul pervers, ce le satisface voinţa de putere. Cu tematizarea-i în registre cât mai variate ne întâlnim frecvent în paginile jurnalului care nu uită să consemneze inaderenţa autorului faţă de consomism, parvenitism, oportunism, globetrotterism şi alte isme la fel de vicioase.