Niciodată nu e prea târziu pentru a face ceva util. În cazul acesta încerc şi un act de reparaţie morală faţă de o persoană pe care o respect, dar şi faţă de o lucrare pe care mulţi români ar trebui so citească.
   Printre rudele mele se numără şi unchiul Emilian Ezechil, în vârstă de 92 de ani, inginer pensionar, stabilit în Bucureşti, dar născut în comuna musceleană Bădeşti. Întotdeauna mau fascinat povestirile din timpul participării sale la cel deAl Doilea Război Mondial. Îmi aduc aminte cum, de fiecare dată, unchiul Milică, cum îi spunem noi, nepoţii şi strănepoţii, începea să lăcrimeze atunci când ne descria scene extrem de tragice din experienţa trăită.
   Întruna din zilele lunii martie a anului 2008, primesc un telefon de la bătrânul meu unchi care mă anunţa că, în curând, la Bucureşti, va avea loc lansarea cărţii scrise de el, cu titlul La porţile infernului: 1941-1945, Editura Tritonic, 2008. La puţin timp după lansarea acestei lucrări, am primit un colet cu cartea respectivă. După lectura acesteia am rămas impresionat şi prin faptul că am regăsit descrierea unor întâmplări povestite de atâtea ori de unchiul meu. Târziu, dar niciodată nu este prea târziu, mam hotărât să scriu pentru cei interesaţi o cronică a acestei lucrări speciale, mai ales că a fost expusă şi în standurile librăriei „Mihai Eminescu” din Piteşti.